departe de mine însumi

poezia mea o paleta de pictor miop

un preaplin de culori ce-şi pierd strălucirea, naturaleţea

şi-o pânză abandonată sub avalanşa cenuşie

uitând de siena, de roşu, de galben, de verde, de albastru

de multe ori mă rog să-mi regăsesc culorile ca să termin tabloul

dar noaptea  vine şi-mi acoperă culorile

sub tuşe groase de pustiu

poezia nu mai are nevoie de mine

ea creşte, luându-şi cuvintele din aer

din apă, din pământ, din foc

ca djinii ce-au scăpat dintr-un clondir

şi se întorc ca să-şi distrugă salvatorul