joi, 29 septembrie 2016

abandon


mă săturasem de mine însumi
aşa că mi-am luat inima în dinţi şi-am plecat
nu am luat nimic cu mine:
cuvintele încă aşteptau să cadă-ntr-o frază
ochii bulbucaţi încercau să mă ajungă din urmă
singure urechile, căzuseră în letargie
sătule să mă tot asculte
degeaba mă strigăm gâtuit
ajunsesem prea departe pentru a mă auzi
aşa că, dacă va întâlniţi cu mine
să nu va opriţi
riscaţi să va pierdeţi şi bruma de libertate ce v-a mai rămas
aşteptând să-mi termin tirada

carcasă vidă abandonată

miercuri, 28 septembrie 2016

prins în propriile-mi prejudecăţi mă zbat să-mi aflu libertatea


cere şi ţi se va da
şi am cerut Doamne cuvinte meşteşugite
să mă închid în ele şi să le ofer ofrandă buzelor arse
şi a urmat pescuirea minunată
şi de fiecare dată am aruncat năvodul după cum m-ai îndemnat
dar cuvintele se măcinau arătându-şi putreziciunea
şi prefirau printre degete îmbătrânite în aşteptare
şi-atunci Doamne m-am alungat dintre cuvinte
pentru a nu le osândi pe toate

bate şi ţi se va deschide
şi Doamne mi-am ostenit degetele însângerate
cercetând porţile sufletului
dar nu eram acolo să mă aud
şi lumea privea deznădejdea, neputinţa şi aşteptarea mea
până când mi-am luat inima-n dinţi
şi-am pornit către alte porţi
dar rătăcirea m-a ajuns şi m-a luat în braţe

caută şi vei găsi
şi am plecat prin lume să mă caut
dar numai cioburi mă-însoţesc oriunde-aş merge
cuvintele se dau în lături din calea mea
amintirile nu mă reprezintă
pierdut prin viaţă, nici ea nu mă mai vede
şi-mi tot repet
nimic pe lumea asta nu este fără rost
continui să mă caut, să-mi aflu adăpost

libertatea nu e nici în cuvinte, nici în căutări şi nici în aşteptări
libertatea înseamnă aripi, aici şi acum


duminică, 25 septembrie 2016

să nu te temi să mă priveşti

să vorbim deschis, ai curajul şi priveşte-mă în faţă
cu siguranţă că nu poţi să vezi unde se ascunde zâmbetul meu
pentru că l-am prins în căteva culori invizibile
atenuate discret de tuşe de tăcere
cândva puteam să trec drept
insuportabil, nemaipomenit şi chiar indolent
dar nuditatea a devenit o povară
cu toate cuvintele chircite
pline de monturi
şi escare
priveşte-mă fără teamă
toate câte le vezi îţi vor aparţine:
reţineri, spaime, tăceri, uitări
şi mai presus de toate
neputinţă
dificultatea de a renunţa

să te bucuri de orice cuvânt întâlnit
să nu-ţi taci viaţa primită
pentru că e unică

unde pleci suflete?

Şi dacă mâna ta cea dreaptă te sminteşte pe tine, taie-o şi o aruncă de la tine”
si-am fost mana semanatorului din pustie
rasadind toate cuvintele ce am avut
le-am udat cu taceri prelungi
si-am asteptat culesul
dar roada a cazut scuturata
de arsita asteptarilor
si pentru ca sminteala lucreaza
am taiat mana si am aruncat-o de la mine

si-am fost cuvantul pildei
asteptand sa trec pragul buzelor
dar ceata m-a cuprins
valurind sunete si forme
pana la estompare, pana la arderea de tot

eram atat de multe cuvinte
ca ma si mir cum de nu mi-am ajuns

miercuri, 21 septembrie 2016

atat de singur



viata asta e cel mai mare provocator din cati am intalnit
o clipa nu ma lasa sa-i respir pacea si linistea

toata lumea stie ca "singur ai venit pe lume si singur te duci din ea"
dar ceea ce lumea nu accepta este "singuratatea alergatorului de cursa lunga"
dupa cum spunea si filmul de demult
ne este frica,
ne este rusine sa ne apropiem si sa ne ajutam
asa ca fiecare isi ia crucea in spate si pleaca prin viata
fara sa mai priveasca in urma
fara sa-i pese daca se mai zareste sau nu
rana maturata de valurile zilelor
sufletul imi era plin de cuvinte
si de iubire
dar semantorul nu a stiut sa-si aleaga tarina
si cele mai multe graunte au secat
 ofranda pustiului din jur, cenusii fumegande dinauntru
si spectrului inutilului plutind fara tinta
am strans singuratea la piept
si-am rugat-o sa-si duca tristetea
departe de dealul Capatanii
pana ce crucea va prinde radacini

in viata

luni, 19 septembrie 2016

ne naştem singuri



ascultă-mi povestea şopteşte scaunul
Dumnezeu nu mai are timp de tine
l-au dat la o parte şi-acum sunt multe ajutoare
care-ţi scuipă stropul de viaţă în gură
îţi pune crucea-n spate
şi-ţi da brânci aruncându-te în lume

multe funduri am dus în spate
şi nu am avut cum să mă plâng
pentru că la orice scârţâit
mă înjurau şi mă izbeau de pământ enervaţi
de multe ori mă aruncau sau mă uitau în ploaie
şi-atunci mi se umplea sufletul de linişte

cuvintele cad la picioarele mele
şi se strâng în grămezi putride
iar omul se ridică şi pleacă în câte o tăcere
ca să-şi lingă rănile
şi-n urmă-i rămân toate
folosite, mânjite, găunoase

dacă tu crezi că din ditamai pomul
nu am ieşit decât eu, scaun amărât şi fără spetează, te înşeli.
din bucăţile bune, sănătoase
au croit baldachine, cârje, cruci, bariere
iar din resturi încleiate
mai apare când şi când câte o marionetă

vezi
nu trebuia să-ţi tai aţele

cine crezi că o să se mai joace de-a viaţa cu tine ?

vineri, 16 septembrie 2016

aruncând cu vorbe


cineva spunea că trecutul nu-i decât o amintire
oare ce se întâmplă cu cei care uită?
în ce se agaţă rădăcinile lor ?
mai au ei ceva, sau sunt săraci lipiţi
fără o umbră de îndoială

zilele trec scurmând pământul cu degete de lumină
umbra bolovanilor se ridică abur legănat
ploaia s-a uitat pe sine
şi rătăceşte prin ceruri pustii
cărându-şi suspinele

ca să nu ne mai desconsiderăm încontinuu
umplem saci cu părţile semnificative
pe care îi aruncăm între Scila şi Caribda
rotunjind stâncile crăpate
ca o finală uitare


marea dragoste



alergam toata viata ca bezmeticii cautandu-ne jumatatea
dar uitam ca jumatatile de masura au fost inventate
pentru a acoperi lipsa de perspectiva
in universul cunoscut si necunoscut nu exista jumatati
totul este intreg in intreg
dar pentru ca ne place suferinta ne mintim
si nu facem altceva decat sa cautam marea dragoste
o himera imposibila
pentru ca nu exista nici marea si nici mica dragoste
nu este decat dragostea cu tot alaiul ei de momente
dintre care, cele mai semnificative sunt trei
cand te zvarli cu capul inainte ca sa tragi prima de gura de aer
lipindu-ti-o de sanul desantatei numita viata
cand cazi in genunchi fara rasuflare
in fata celui mai frumos chip ce ti-a fost inchinat
si la final, cand pentru al ei sarut
esti in stare sa-ti dai ultima rasuflare
dragostea viata te smulge din tenebre si te lasa-n lume
iubirea dragoste leaga tenebrele cu visele tale
si dragostea moarte care te scapa de toate chinurile
ce mai ramane in urma ta ?
oricum nu mai ai curiozitatea sa aflii
dupa ce ai trecut pragul


joi, 15 septembrie 2016

război


când te trezeşti între două linii de foc
înseamnă că cineva îţi vrea tot binele din lume
şi-atunci, ca să te facă să simţi momentul
îţi trânteşte o flegmă în cutele zâmbetului

dinspre mine către tine se văd urmele carbonizate
ale cuvintelor ce-au existat între noi
desparte-mă în silabe mai apuc să spun
şi noaptea sufletului a început să potopească

dintre coasta a doua şi a treia răsare luna însângerată
uitase că trebuie să aştepte la semafor şi intrase cu viteză
în zodia peştilor, dărâmând toate vadurile
prin care se strecurau privirile ce n-pucasera să plece în exod

cuvintele grele se desprind de pe buze
plutesc printre banchize  aleatorii de uitare
şi se adună în rigolele sufletului
prevestind iarna ce stă să ne cuprindă

şi mi-am dorit s-aud ˮeu cred în tine ˮ »
dar toamna îşi vedea de ale ei
turnând în forme pete de culoare
pudrându-şi nasul cu polen de năsturei  

cuvântul meu împotriva cuvântului celorlalţi
şi uitarea mea împotriva uitării celorlalţi


miercuri, 14 septembrie 2016

Limite



în sfârşit au deschis uşile. Aşa şi trebuie. Acum or să arunce afară tot ceea ce le prisoseşte. Vom avea cu ce să ne bucurăm ochii. Cine spune că avuţiile sporesc din nimic se înşeală amarnic. Fiecare picătură de sudoare şi fir de praf contează. O să vedem cu ce ne alegem. Bine că nu a mai venit nimeni. Oricum nici nu se aventurează prea multă lume pe căldura asta. Pe focurile iadului chiar că-i cald astăzi. Şi măcar dacă ar fost un strop de umbră. Dar ultimul perete de tablă l-am luat acasă acum trei zile. Cred că nici măcar nu au observat. Dacă tot nu le trebuie nici nu au să-i remarce lipsa. Lumina mă taie la ochi. Dar trece ea şi nebunia asta. Dacă până acum nu mi-a luat vederea arzandu-mi ochi înseamnă că nici de acum înainte nu o să reuşească. Întotdeauna am ştiut când să o fac şi am închis ochii la timp. Degeaba zac în jurul tău toate comorile lumii dacă nu ai ochi ca să alegi. Puţină odihnă nu are cum să îmi strice. Voi închide şi eu puţin ochii. Sunt bogat. Sunt bogat. Sunt bogat. Ce poate fi mai frumos decât să auzi aceste cuvinte dragi. Să le mângâi bucurându-te de senzualitatea lor. Lumea fără mine poate să trăiască mii de ani, chiar daca ar fi mai săracă, dar eu fără lume nu pot să trăiesc. Cum pot să mă bucur dacă nu am parte de binele pe carevreau să îl fac. Dacă nu aş fi eu să scotocesc prin gunoaie cum aş mai putea ajuta pe cei sărmani să se bucure şi ei de câte un vis frumos. E drept că visele costă, dar totuşi este un vis. Cine are puţinul pe care îl cer poate să se bucure de visul lui iar eu de visul meu. Eu visez să fiu bogat. El visează să aibă un pat. Eu caut pe la gunoi şi dacă găsesc un pat îl ajut să-şi împlinească visul. Iar el, la rândul sau mă ajută să-mi împlinesc visul. O mână spală pe altă şi un vis îl creşte pe altul. Cei mai mulţi întorceau capul când mă vedeau pe stradă trăgând căruciorul cu nimicuri prăfuite, dar oricine avea o nevoie cât de mică reuşea să mă găsească imediat. Lumii îi era ruşine să accepte realitatea dar avea nevoie de aceasta. Eu şi lumea eram un conglomerat simbiotic fiecare ajutându-l pe celălalt să trăiască. O undă de răcoare, mai mult o părere ar fi putut spune i s-a strecurat pe la pleoape. A deschis ochii. În faţa lui, maldărul de obiecte crescuse pe tăcute. Bucuria îi aprinse un zâmbet luminos schimbându-i grimasa de oboseală. Se ridică cu greu pândind orice mişcare. Era singur. Cu siguranţă că nu avuseseră curaj să se apropie văzându-l acolo. Mai bine aşa. Nu trebuia să se bată pentru fiecare piesă mai arătoasă. Se apropie cu grijă de grămadă mare de gunoaie. Gunoi ! Da. Ceea ce pentru unii erau doar gunoaie, pentru el era o adevărată mină de aur. Întotdeauna găsea ceva interesant sau folositor. Indiferent de ce era, lui îi trebuia. Sau chiar dacă lui nu-i trebuia, se găsea cineva care să aibă nevoie de acel ceva. Înainta tăcut răscolind dintr-o ochire mormanul de zdrenţe. Da. Zărise ceva chiar interesant. Chiar dacă nu se mai gătea ca pe timpuri, era imposibil să nu aibă cineva nevoie de cuvele alea frumoase de inox. Ultima oară când mângâiase o oală de inox îi dăduseră lacrimile. De când mânca numai conserve şi pesmeţi uitase şi gustul supei de zarzavat. Ajuns aproape, se lăsă pe vine furişându-şi privirile jur împrejur apoi atinse cu mâini tremurânde cuvele. Erau cinci cuve ce se odihneau una în alta. Capacele zăceau alături căzute parcă în dizgraţie. Luă un capac, scuipă puţin şi începu să îl frece cu mâneca zdrenţuită a flanelei. Da. Era inox veritabil. O bijuterie. Luă cu grijă cele cinci cuve şi le puse în căruţul de transport. Puse alături şi capacele. Mai sus puţin, văzu un calorifer electric aproape nou nouţ. Abia dacă se vede un colţ mâncat de rugină. Se întinse cât putut şi prinse drăgăstos caloriferul. Câtă bucurie putea să aducă acest inutil obiect unei familii înfrigurate. Da. Uite şi un uscător de mâini. Chiar că era ziua lui norocoasă. Începu să dea ocol grămezii : perii de veceu rupte, tăblii de pat, arcuri rupte, baterii de chiuvetă din porţelan, câteva ţevi de pastic cenuşii, hârtii, cartoane, folii de plastic. Nimicuri. Dar câteodată atât de utile. Deh, era conştient că nu le putea lua pe toate. Începu să dea târcoale tot mai aproape. Dintre resturi îi făcu cu ochiul o sclipire scurtă. Se aplecă şi spre surprinderea lui văzu o casetă de lemn desfăcută din care ieşea coada unei furculiţe argintate. Se aplecă cu pioşenie ridicând comoara de preţ. Da. Chiar dăduse lovitura. Avea în braţe cel mai frumos set de tacâmuri argintate pe care îl văzuse în viaţa lui. Luă o linguriţă şi se admira în oglinda ei. Barba îi crescuse împâslindu-se într-o încreţitură sură. Ce mai conta, oricum nu-l mai alegea nimeni. Aşeză cutia în colţul special al rarităţilor şi îşi continuă periplul. De undeva din vârful movilei se rostogoli până la el un pahar de plastic al cărui desen abia se mai distingea. Când se apleca să-l ridice văzu un capac de pudrieră cu oglinda întreagă. Asta chiar era o zi deosebită. Îi venea să sară în sus de bucurie. Norocul lui că nu-l mai ţineau balamalele. Mai dădu o tură movilei scotocind cu ochi de vultur resturile aruncate apoi îşi lua căruţul şi porni spre tainiţa lui primitoare.

Se găsea în camera lui, întins pe podea, trup relax şi minte absentă. O alinta aşa, camera lui, cu toate că nu era decât o nişă în capătul sudic al hangarului. Deasupra lui, pe perete, ceasul încremenit aştepta cu limbile atârnând ceva numai de el ştiut. Îşi roti încet ochii încercând să descopere contururi şi pete de culoare. Hangarul păstra momentul de reculegere cu religiozitate. Obiectele adunate stăteau cuminţi pe rafturi, ţinându-şi răsuflarea pentru a nu stârni nori de praf. Ştiau că aşa au să moară, mâncate de rugină sau putregai… dar ce puteau face ? Atâta timp cât nu mai era nimeni care să le folosească îşi aşteaptau cu stoicism sfârşitul. Aceasta ar putea fi povestea ultimului om din întregul univers, om care ar fi putut deveni foarte bogat dacă ar fi avut cui să vândă toate artefactele găsite printre movile de moloz şi gunoi. Dar pentru că era ultimul supravieţuitor trebuia să se mulţumească cu inventarierea şi adunarea altor elemente disparate şi rupte din realitatea aceea sterilă şi goală. Până când moartea ne va despărţi…

mai spune-mi o poveste



poveştile-au murit de mult copile şi-acum azilele sunt goale
saloanele stau agaţate la ferestre şi aşteaptă
ce-aşteaptă?
ca să moară
cuvintele s-au dezghiocat din coaja lor

şi-n colbul drumului îşi caută uitarea

refill



ce ciudat,
de cate ori rostesc te iubesc simt ca o explozie solara ce-mi umple universul de lumina
apoi activitatea mea revine la normal suspendand orice reactie nucleara
pana la o noua furtuna solara
dincolo de mine este vidul negru al tacerilor incoronate
necuvintele cresc viguroase, liane ce unesc cerurile
izolandu-ma intr-o stare comatoasa
de protectie
un alt mod de a traversa furtunile
se rezuma la a-mi consuma toate cuvintele
asemeni supernovelor
dar fara te iubesc
lumea mea
este la fel de rece
ca o banchiza in deriva…

aduna-mi aripile si strecoara-ma in san

lumina-mi stie sa-ti gaseasca inima si s-o sarute

spatialitate



de multe ori viata m-a aruncat pe campul de lupta fara sa-mi spune de ce
si ma trezeam intr-un razboi care nu era al meu
si nu-i apartineam nici in duh si nici in trup 
eram doar o transee abandonata

plina de sfaramaturi

între două ceruri



da maică,
se făcea că muream puţin
mă înţepasem într-un vis mai ascuţit
şi toate culorile picurau,
secându-mă
urmă uscată pe cer
oare când o să mă trezesc
mă voi mai vedea
sau conturul gol îşi va lua zborul

către alte culori ?

razlete

o candela in noapte

eu nu voi scrie de a ei lumina
si nici despre dorul uitatei lumini
o candela-n noapte e locul in care

te-ntorci de oriunde ai fi


ca si cum

caci lumea a uitat ce e iubirea
si-i cauta-n cuvinte intelesul

sa nu plangi daca nu ma vezi
asemeni soarelui ce-si pierde urma-n nori
m-ascund dupa cuvinte surde

status



eu cresc incet, in spuza vremii
o frunza colorata in ritmul inimii
intai se simte fiorul unui verde crud
apoi bataile se intetesc limpezind cerurile
pregatindu-ma pentru albul uitarii
trec printr-o ploaie de cuvinte inutile
si ma pierd prin rigolele timpului
cantarindu-mi absenta

ala bala portocala sa-mi prinzi flori de gheata-n par
iar daca-o pica pe mine
sa-mi lasi sufletul sa zburde