joi, 25 iulie 2013

cu ochii la fereastra


dupa o zi chinuitoare, plina de alergaturi
Pamantul descopera perna cu al ei contur de noapte
ostenit, se lasa usor pe partea dreapta
capul I se-afunda-n noaptea calma
si-ncepe sa numere stelele
uitand de fiecare data
cand termina

undeva intre vis si realitate
pleoapa I se zbate
a tic sonor

“ridica-ma la cer”…

de-a ascunsa...


daca stingem lumina
cuvintelor nu le mai este rusine
sa-si arate nuditatea
plina de sensuri

in liniste, cand inchidem ochii
degetele deseneaza trupuri flamande
in care cuvintele nasc
increate si incredibile asteptari

cand rasuflarile ni se ating
aerul speriat se-ascunde in spatele buzelor
si-asteapta
pana cand soaptele vor uni tacerile


marți, 23 iulie 2013

trecător…

nu pot să câştig, nu vreau să mai pierd
sunt doar un ins mediocru rătăcit ȋntr-o mare de gri nostalgic
ce nu mai este alb dar nici negru nu se mai acceptă…
la dracu cu dualitatea asta cazonă!

când m-am născut eram un cec ȋn alb
fără semnături indescifrabile
dar viaţa mea a devenit o sumă de ştampile
aplicate fără discernământ sau continuitate a culorilor

ştampila roşie ruptă dintr-un trecut zdrenţuit tronează impasibilă
şi mare cât o tinereţe inutilă pictată pe-un perete…
dar ce mai contează
atâta timp cât nimeni nu vedea printre culorile oficiale

fiecare aventură şi-a pus ştampila pe câte un colţ de viaţă
murdărind tot albul cu care fusesem girat
multicoloră fetişizare
a cernelorilor şi-a tuşierelor

călimările uscate nu mai sperie pe nimeni
tuşierele s-au scămoşat adormite-n sertarele istoriei
iar ştampilelor li s-a ȋntărit cauciucul ȋntr-un rânjet stupid
scris ȋn literele topite de-aşteptare

poate că-ntr-o nouă filă
voi păstra mai mult loc pentru mine
ignorând mareea coloristică

a ştampilelor gureşe

luni, 22 iulie 2013

sinuos


sunt două vise care se-ntretaie
aşa cum numai viaţa ȋmpleteşte-n moarte
mi-e dor de galbenul ȋnchis ȋn noi
ce se usucă (pulbere golindu-şi forma) şi dispare

mai lasă-mă să spun odata nu
prefă-te că mă crezi, asediază-mă şi pregăteşte-mi moartea
sfărâmă aşteptarea şi soarbe-mi răsuflarea
redă-mă liber mie
şi apoi
poţi să pleci
mi-ar fi plăcut să spun povestea
războiului ce nu mai are combatanţi
rătăcitoare umbră-n lume
o tolbă fără de săgeţi


duminică, 21 iulie 2013

mercenarii sufletului



jumătatea mea stângă a cedat de bunăvoie inima
pentru un strop de raţiune
din dorinţa de a scăpa de toate acuzaţiile strânse-n cele patru unghere
atenţie oameni buni
dacă vă-ntâlniţi cu mine pe stradă
circulaţi pe partea dreaptă
ca să vă pot oferi toată dragostea mea
altminteri
nu veţi avea parte
decât de un schimb raţional
de cuvinte

cât sunt de singur…

oare?

sâmbătă, 20 iulie 2013

suna-va cornul ȋn pustiu


nu am răbdare să trăiesc şi nici ȋn moarte nu cred să mă simt mai bine
noian de vise ȋnălbesc şi măreţia timpului voiesc
s-o descifrez ȋn mine

dorinţele te-acuză iar moartea te răsfaţă
eşti superficial de cutezi măreţia s-o priveşti ȋn faţă

sunt suma viselor ce-n mine albii sapă
şi pregătesc venirea celui ce va sa fie
izvor cuvintelor ce dor călcând tăcute buze, ce sfărâma-va-n inimi uitate stăvilare


suna-va cornul ȋn pustie
şi oastea umbrelor s-o aduna să se ȋnfrupte

lumina nu se teme ȋn genunchi să cadă să ia din colb cuvântul şi rana să-i aline

vineri, 19 iulie 2013

călătoria

fiecare e dator, ȋn viaţă fiind
să străbată calea venelor ȋn amonte
să-şi descopere dorurile
zidite-n carne
şi-n puls
bătaie după bătaie
gong primitiv
primordial

joi, 18 iulie 2013

codul bunelor bariere


am aflat cu surprindere că există oameni deosebiţi (să nu spunem ȋnsemnaţi)
ȋn jurul cărora se ţes adevărate plase de siguranţă şi reţele de monitorizare pentru a evita neprevăzutul
(atât cât reiese el din calculele de probabilitate)
şi lor li se repartizează câte o lume
plină de evenimente virtuale
şi nonentităţi
care să le ţină de urât…

ȋn seara asta romantică voi fi sclavul care te serveşte
fără a uita ceea ce ştiu cel mai bine
să creez irealitatea
ca butaforie
ce ȋmbracă golul existent
ȋntr-o luminoasă haină de zi deosebită
astfel ȋncât peste ani vei putea repeta asemeni multora
“et in Arcadia ego” şi “i tego arcana Dei”

cine are urechi de auzit să audă…dar până la călătoria finală

ar fi bine să stai departe de speculaţii şi alte activităţi asemănătoare…

miercuri, 17 iulie 2013

amagiri


m-am trezit repetand ultimul vis
in aceasta seara, un prieten bun iti va aduce o veste imbucuratoare cu privire la o calatorie…
si ziua se infoia dorindu-se bagata in seama incat nici macar seara n-o mai ajunge
ai sa mori domnul meu, atat scrie in biletelul pe care l-am primit de neunde
asa ca in lipsa de altceva mai bun mi-am luat ultimele amintiri
si-am iesit sa iau o ultima gura de aer curat

ultimul vis…o calatorie spre neunde, in moarte, departe, departe…

miercuri, 10 iulie 2013

poveste fara cuvinte




















PS: si dupa ce am terminat cu toate cele de incalecat si de rasfatat

am plecat dar tot nelamurit am ramas

cu iubire



în ziua de azi, lumea nu mai are nevoie de iubire
cel puţin aşa am înţeles eu după ce am ieşit din coma profundă
mai mult cârpit, cioplit, adunat

ieşisem pe stradă cu mintea plină de iubire
ochii mei lăsau iubirea să curgă-n valuri
braţele strâgeau aerul
şi iubirea eram eu.
ce folos,
lumea se dădea speriată la o parte la-nceput
apoi o palmă, un pumn, o piatră
pe tăcute,
fără cuvinte de prisos
ploua cu ură, cu sânge, cu uimire
iar noaptea cuprindea totul: ochi, suflet, minte
strivindu-mă sub indiferenţă

m-am adunat, cioplit, cârpit, împietrit
şi am luat drumul uitării târând ura lumii prin colb

iubirea, cine mai are nevoie de ea, când nici măcar timpul...

luni, 8 iulie 2013

pot fi



lucrurile inutile sunt vizibile
pentru ca celelalte isi vad lungul nasului
si isi stiu locul

cerul nu-si numara norii pentru a-si vedea preaplinul
si nici norii nu-si cauta locul sau culoarea
ei se nasc si mor, pete de culoare
ratacitoare

copacul nu-si numara frunzele si nici radacinile
dar pamantul simte fiecare fir ce se naste
sfaramandu-i stabilitatea
si e constient ca fara radacini
s-ar pierde pe sine

atata timp cat capul meu sprijina cerul
fara a pretinde recunostinta
si picioarele calca pamantul fara a plati tribut
eu sunt.

lumea nu este nici mai bogata si nici mai saraca
pentru ca eu sunt
dar cine oare e dispus sa-mi ia locul?


sâmbătă, 6 iulie 2013

mercenar fără armată



eu, eu în solda căror cuvinte mai lupt?
au apus vremurile când ne adunam, războinici, în jurul focului
ascuţindu-ne limbile până la incandescenţă
albind nopţile cu şfichiurile lor
înainte vreme nobilii îşi alegeau samuraii cuvintelor
să le poarte dorinţele şi vrerile
împachetând moartea
în culori alese
elegante
au murit vremurile, şi nobilii şi culorile
acum fiecare ia câte un pumn de cuvinte agăţate-n vârf de vânt
şi pleacă să cucerească lumea
chiar dacă nu au trăit
vremurile

ritualul ceaiului înseamnă moartea frunzelor
patimile fierb molcom
măiestria domină
iar cuvintele, se plec cu demnitate
în faţa tăcerii pentru că nu-şi găsesc locul

să nu mă-ntrebaţi care-i calea
pentru că verbele mele sunt moarte
şi-au făcut datoria
şi au ales
rostul fiecăruia
e să-şi găsească drumul

oricâte cercuri ar avea copacul

filozofia uterului


toate femeile cred că mintea bărbatului se-nvârte în jurul uterului
dar e o concepţie greşită, pentru că el ştie cum e acolo
atât ca foc primordial cât şi ca finalitate
acolo e înălţarea (poate tăcerea)
restul
e doar decădere şi chin
de aceea niciodată o mamă nu poate fi şi amantă şi soţie
pentru că protecţia unei mame nu poate fi identică
cu îmbraţişarea amantei
sau cu iertarea soţiei
cu toate că uterul este unul şi acelaşi
ca piesă anatomică
până la urmă
tot chimia face diferenţa
dintre trecut

şi prezentul aleatoriu

vineri, 5 iulie 2013

nimic nu este-ntâmplător



de cele mai multe ori stelele se strâng la taifas
să-ţi socoteasca zilele şi orele
aşa cum făceau pe timpuri ursitoarele
încât fiecare om să-şi poarte soarta

dar dacă ar fi să vă spun adevărul
ferestrele erau pline de noapte când am sosit
încât nici o stea nu se vedea
şi cred că nici n-au băgat de seamă

aşa am intrat în lume fără de soartă
fără de zile, fără de mine
când şi-au dat seama era prea târziu
zarurile erau aruncate...şi nici măcar nu aveau puncte

zaruri oarbe, nopţi grele, zile goale
olandezul zburător,
rădăcini fără copac, frunze fără sevă
şi cer, foarte mult cer am luat

a-la-ba-la, literele din silabe, silabe ascunse-n cuvinte
cuvinte rupte de tăceri şi nimicuri petrecute
de o linişte deplină

mai inutilă şi mai grea decât o izbăvire

joi, 4 iulie 2013

frica


nu, nu e nimic nou descoperit sau inventat de Kafka
frica e scrisă în genomul uman
de la bun început
Te iubesc!
da ce ai? ce ţi-a venit? de unde şi până unde?
hai la culcare că te-ai îmbătat
şi te mai aud şi vecinii
cu câţi de i se scriu oare vecinii
dar ce importanţă mai are...oricum le e frică şi de umbra lor
dacă îi pârăşte cineva că au depăşit termenul şi nu mai au voie la pachetul ăla gratuit?
ai vecini au necazuri, mai bine fără
iartă-mă!
de ce? ce ai mai făcut?
te-am minţit!
ei lasă, n-a murit nimeni dintr-o minciună
(şi uite aşa ne ascundem după vorbe pentru a nu da piept cu adevărul banal)
pot să te îmbrăţişez?
de ce? ascunzi ceva la spate? ai vreun ac infestat?
....
....
ne ascundem după tăceri, ne ascundem teama, ne ascundem
nici lumina parcă nu mai e cum era
şi nici noi
...
pot să mor?
tu n-ai minte? şi cine vrei să facă toată treaba ta?
sunt atâţia oameni care aşteaptă, tineri fără asteptări, bătrâni fără viitor
şi copii nedoriţi...dar care se nasc împotriva oricăror piedici
oricare poate să-mi ia locul
serios? şi cine se chinuie să-i înveţe
cum să muncească fără să gândească? bineînţeles că eu
şi nu mai vreau.

m-am săturat.