miercuri, 28 decembrie 2011

in afara legii

cu de la sine putere, au decis si au scos viata in afara legii
deoarece in laboratoare s-a descoperit ca se poate trai doar cu un simulacru
si-astfel au decis ca:
putem consuma fripturi de carton cu aroma de carne,
atunci cand vinul pastreaza urma acuarelelor
iar pozitiile si durata sedintelor de sex colectiv se stabilesc mai bine prin legi
ca sa nu existe abateri de la norma
tu ai voie sa respiri poluare ca sa nu le afecteze astmul lasciv
ai dreptul sa-mbratisezi cu privirea orice copac atata timp cat nu-i ranesti eticheta
iar pe iarba verde de acasa are voie sa calce numai decanul de varsta
viata asta incredibil de uscata
se sprijina pe umerii sirurilor de marionete
care mai protesteaza uneori
cerandu-si dreptul la coarda elastic
cu care pot parasi acest pod
loc ploios al suspinelor

sfasierea simularii

o colivie de aur, o stampila si cenusiu turnat din belsug
tot arsenalul necesar pentru castigarea bataliei si pentru a introna triumful mediocritatii
pe termen lung…obositor de lung…
in timp, coilivia rugineste sub spoiala de aurolac
stampila aplicata-n frunte este de fapt urma fierului inrosit
iar cenusiul de camuflaj a intrat in piele, in carne, in sange, otravind ultima idee
contaminand toate visele
toti cei care accepta experimentul si intra in joc
cad victime mediocritatii
pentru ca aceasta stare simulata zi de zi
sfarseste prin a deveni stare de fapt si mod de viata

sâmbătă, 24 decembrie 2011

cersetorul de elita

mi-am luat sufletul din cui (asa jerpelit cum e)
valiza cu vorbe goale
basca sub care pot sa tac
si am iesit din casa.
strada isi vede de trotuarul ei
si nu are timp de mine
asa ca las lumina sa arda
petele, urmele si rasuflarile
piata de vorbe e pustie
tarabele si-au inchis copertile
iar foile albe ratacesc
dupa o pata de cerneala
umbre trec grabite
coaja vorbelor suna sec
iar tacerea
sufla a paguba
viata asta grabita
pleaca mai departe
numarandu-si minutele
ratacite

joi, 22 decembrie 2011

***

îi simţi?
îi văd cum dau târcoale
se-adună râme lângă catafalc
tăcerea mă îmbracă, mă coboară
în luntrea ce mă cheamă fără glas

hoţul de cuvinte

aştept să ning,
îţi sună cunoscut?
dar vorbele îmi plouă încontinuu
din sufletul păstrat într-un cuvânt
noroiul se prelinge stins
un hohot mut
de plâns

aştept să pleci, aştept s-adormi,
cu-a-tale vorbe să mă înveşmânt
că-n sărăcia mea de verbe ştirbe
am loc doar de uitat mormânt

împodobit-am casa cu a tale vorbe
şi deschideam oricui să vadă că-i frumos
în poartă ai oprit şi m-ai certat
spunând că hoţului de nu îi tai o mână
năravul iar l-o duce la păcat
căci răutatea-n suflet i-e stăpână

luni, 19 decembrie 2011

voi mai ploua o amintire două

e multă ploaie-n jur ca la potop
şi punţile de-atâta aşteptare-au putrezit
suntem ca două maluri ce se caută în vad
şi ne surpăm cu-adâncă disperare

cuvintele s-au dus luate de puhoi
şi doar tăcerile mai bat domol în scoc
lumina ochilor se cerne flăcăruie
şi răsuflarea zace în noroi

trăiam cândva o spaimă şi-o arsură
şi-arsura s-a topit ca ceara-n lumânări
mai e doar spaima ce încuie poarta
şi ploaia ce ne-alungă-n depărtări

de-atâta ploaie înfloreşte mucegaiul
şi igrasia îmi vopseşte faţa-n gri
mi-s putrede tăcerile de-o ploaie
şi drumu-l rătăcesc din zi în zi

joi, 15 decembrie 2011

pestele (manea)

e criză şi mi-s nervii la pământ
nimic nu am şi n-am nimic mai sfânt decât pe mine
şi mă doare şi aş vrea
mai mult, mai bun, mai altceva în viaţa mea

vă dau sângele meu
la ce bun, el oricum ne aparţine
un ochi, o splină un plămân, vă dau din ce am eu mai bun
rahat, tu eşti doar sclav, şi libertatea-i doar un simulacru
nimicul te cladeşte, uitată bere în pahar, eşti acru

am să fiu peşte şi vă dau cu flit
cuvintele m-ascultă, pentru ele sunt stăpân, tătic,
le stabilesc sectoare şi le scot la produs
din lumea asta eu oricum sunt dus

„şi-au ieşit cuvintele, legănându-şi rimele
dându-şi aere de doamne, sparte-n versuri, roase-n carii
cu pomezile căzute, lângă felinare mute
nimeni nu le mai doreşte
c-astăzi Banul porunceşte

peşte mort cu rima ruginită
gândurile încă te frământă
şi-au plătit luntraşul să te treacă
peste viaţa asta ca o apă

miercuri, 14 decembrie 2011

cinci pâini şi doi peşti

îmi lăsasem capul pe piatră şi toate gândurile
curgeau săpând canale, şanţuri şi uitări în carnea rece
eram pe muntele căpăţânii şi soarele ardea nemilos toate vorbele

foamea scutură lacrima pârjolită
iar setea trage seceta din vârful rădăcinilor
moarte

vorbele se târăsc anemice
încercând să-şi obţină liniştea şi formele pierdute
prin sms-uri şi abrevieri bolnave

lăsaţi verbele să vină la mine aş fi vrut să strig
dar privirile curg într-o lălăială sterilă
târând foile albe

poemele ostenite caută scăpare
iar tastatura freamătă a schimbare şi a tipăritură
oh deşertăciune a deşertăciunilor şopteşte inima purtându-şi bătăile

am luat tăcerile şi uitările
şi-am început să le frâng şi să le împart în versuri,
în strofe şi-n rime, săturându-mă cu toată această singurătate

copilul îngropat în mine

noaptea, când cerul se-nfăşoară şi mă strânge
îl văd, cum îşi duce genunchii juliţi la gură
şi plânge cu întrebări şi tăceri

povestea lui e inutil de banală şi comună
asemeni griului zăpezii ce aleargă pe trotuare în căutarea plutirii
e povestea unei curiozităţi ce zgârmă în praful uitării

"în adâncul sufletului se cască prăpastia spaimelor noastre
acolo, pe buza ei s-a oprit şi a ascultau ecoul zilelor lăsate să cadă
şi pentru că tăcerea creştea străină de aşteptarea lui
s-a decis să caute rădăcininile
dincolo de cadere, dincolo de plutire, dincolo...
acolo unde zgomotele se sparg în tăcere

cutremure de tot felul s-au agăţat de marginile prăpăstiei
îndoielile au măcinat tăria sufletului rătăcit
şi ploaia de stele a tras cortina peste liniştea din adânc

prăpastia nu mai e prăpastie
spaimele s-au maturizat aşteptând alte vremuri
numai ochii lui mă caută noapte de noapte

marți, 13 decembrie 2011

necunoscut

undeva, eu, singura gaură neagră din universul uman
înhaţ totul cu nedisimulată lăcomie

visele sunt cei mai incredibili viruşi care se plimba încă în libertate
sunt bolnav, incurabil şi contagios la cel mai incredibil nivel
visele mele nu mai au loc şi dau pe afară
se lipesc de faţa omului cu toate nuanţele lor de gri
şi macină ca o igrasie strălucirea din priviri
o reverberaţie se zbate în fereastră:
eu nu stau de vorbă cu jigodiile
aşa răsună toaca sufletului
ca o cutie de rezonanţă
nimicul rezonează la nimic
şi pustiul suflă a pustiu
miros a jigodie

aş vrea să spun când plec şi unde
dar vorbele cad, zid neterminat
şi mă cuprinde a plângere
cu toate cărămizile
nesfărâmate

bonzai

viaţă,
m-ai luat din ochiul, din gura, din sufletul meu
ai aruncat sălbăticiunea şi mi-ai arătat vasul lăcuit cu fundul drept şi mic
cât o sanda din lemn de cireş rătăcită prin faldurile albului kimono
toate poveştile cu filigram de argint şi dantele de aur
le-ai topit şi mi-ai învelit rădăcinile
şi închipuirea aripilor
visele n-au ce căuta mai sus de lumina ochilor
iar cenuşiul trebuie să fie culoarea verdelui
dorinţele mele cu noduri în gât
caută pragul luminii
pierdute. sunt un
pitic bătrân, hidos şi plin de moarte
ce-aşteaptă trăznetul
cu toate că în criptă
nici aerul nu mai are miros
m-ai turnat în ceară
spunându-mi şoptit, preţul
visului de a sta
uitat
într-o vitrină aurită

luni, 12 decembrie 2011

pactul cu diavolul nu s-a mai semnat

inceputul am sa te las sa-l croiesti dupa chipul si asemanarea intamplarii
asa ca eu ma grabesc catre sfarsit cu venele doldora de sange
rostogolindu-ma printre zile cu rasaritul la antet

baiete, vino cu mine si-ti voi da tot ceea ce visul poate naste
asa mi-a zis si l-am crezut, era convingator
si un fin manipulator,
era un bun conlocuitor
pentru ca am uitat sa va spun ca se instalase fara jena
pe partea stanga in urechea interna
bine, bine, dar ce trebuie sa fac ?
te tai la verbe,
eu suflu-n adanc
satanice treceri: intrari si iesiri din mormant
cuvintele toate schimba-s-or la fata
nemuritor in idei pentru marunta viata
rimele toate, vulcanice focuri
zvarlite in ceruri, vor face sa fiarba
apa in scocuri
purtat in ovatii, caderi in extaz
tu viu printre morti dormind tu esti treaz

povestea, nu mai incepe cu a fost sau poate ca mai este
pentru ca scaunul m-a zvarlit pe sub mese
nu stiu ce Dumnezeu s-a intamplat
dar pactul cu diavolul nu s-a mai semnat
verbele deschise s-au cicatrizat printre cheaguri
rimele plutesc, lampioane efemeride
zumzaind pe la geamuri
pana si-a ros de ciuda penita
iar pergamentul scris fara semnatura
si-a pus rogojina-n cap si-a luat-o pe aratura

sâmbătă, 10 decembrie 2011

incercari

ai vazut vreun batran care sa spuna ca viata are mirosul mizeriei?
am incercat sa aflu cat de adanca e uitarea
si verbele cad retezandu-mi sirul vorbelor
am incercat sa invat ce e iubirea
dar usile se-nchid batute de vant
am incercat sa aflu cat costa un make-up
dar lacrimile spala urma pretului

plictiseala

luasem alfabetul ca pe-un set de cuburi straine
si-l insiram prin firul rosu al vorbelor
sa-mi treaca de urat:
amintiri,
balbe,
cacofonica viata,
dumicat ultimei rasuflari,
etcetera
despre restul vorbelor numai de bine
si un ultim amanunt in Final
lasa candela
sa arda mai mult decat vorbe moarte intre dinti

luni, 5 decembrie 2011

scapat din lumea mea

curgerea, uneori, nu are nimic spectaculos
este doar o trecere dintr-o limba vorbita intr-o limba moarta
sau ca sa spun altfel este drumul uitarii
fara poticneli

intr-o lume cenusie, culorile mor inainte de a se naste
si semnele exclamarii sunt simple borne macinate de vreme
intreaba-ma ce mai stiu din toate timpurile mele
si voi privi dezorientat si pustiu

viata nu are reguli bine stabilite
tot asa dupa cum flashul blitului se zbate-n gol
rasturnand calupuri de-ntuneric
si iertare stafidita

drumul ma poarta dintr-o curiozitate in alta
fante pline de priviri goale, sticloase
degetele ar vrea sa pipaie aerul
dar frigul patruns pana-n strafunduri tace

intr-o mare inutila
valuri anemice mor legate de ipotetice miscari
si totusi curg printre malurile maloase
cat mai departe de realitate

vineri, 2 decembrie 2011

Ultimul dans

Doamnă cu vălul cernit,
Învaţă-mă să dansez blues.
Şi te voi dărui cu diamante, noapte.
C-o mână-ţi cuprind mijlocul eternitate
Şi tu cu mână rece mă cuprinzi
Paşii se pierd, oglinda nu mai ştie
De mă reflectă, mai poţi tu să mă aprinzi?
Mişcare sacadată şi-o lacrimă-ngheţată
Aştern pe umăru-ţi ce n-a vazut lumina, dalbă fată
Ritmul se tânguie torcându-şi paşi de pâslă
Te-am rătăcit pe râul vieţii,
Plută fără vâslă.
Sper să îţi placă vinul roşu, ieftin şi trezit
Ce-mi tulbură venele, visele-n asfinţit.
Deschide-te, în pocal umple-te
Astăzi voi bea, în sănătatea ta.
Şi vălul pictat
Doamne de l-ar lua.

Pădurea de mangrove

Trăiam la limita imposibilului.
La fiecare flux trupul meu înflorea
Ascunzând emoţii printre petalele ofilite.

Sângele-mi colora dimineţile,
Orajii tremurau, prelingând lacrimile,
Iar voalurile îţi ascundeau sideful înserării

Rădăcinile musteau aduceri aminte,
Verdele se modela căutându-te, soare
Din ramuri îmi răsăreai. Viaţă sălbatică.

cei trei paznici

Ei dragii mei, asta seara vom porni in cea mai nazdravana si greu de crezut calatorie. Da, asa este. Vom merge pe acolo pe unde omului ii este frica sa calce, pentru ca este cea mai gingasa si sensibila parte a trupului: sufletul omului. Caci atunci cand Dumnezeu a zidit omul si a suflat asupra lui ca sa-i dea viata, tot acel abur Dumnezeisc a strabatul lutul moale trezindu-l la viata si s-a cuibarit adanc in trupul omului pentru a fi cat mai greu de gasit de sagetile otravite ale vorbelor si de taisul crud al gandurilor.
Dar sa lasam vorba goala si sa plecam la drum lung ca in poveste ca din noapte mult mai este. Se spune ca demult, tare demult, pe cand lumea mai era pe cum o facuse Domnul, era un baietan care deschisese ochii singur pe lume si de cand se stia nu avea alt sprijin decat soarele diminetii si pasarile cerului, dar el era multumit si cu atat. Si umbla baietanul nostru prin lume si isi castiga hrana si straiele ajutand ba pe unul ba pe altul, la unul doua trei zile, la altul cu lunile si pe unde trecea si punea el mana sporul casei crestea si toate erau din belsug iar lumea era multumita. Dar nu toata lumea avea nevoie de ajutorul lui si multi il alungau din poarta ca pe un cersetor. Dar el nu se supara si pleca mai departe cautandu-si locul unde sa slujeasca si sa ajute.
Caci chiar daca este greu de crezut, cea mai mare bucurie a lui era sa ajute. De ce? Nu stiu, poate pentru ca iubea prea mult lumea si dorea tuturor numai bine. Si dupa cum va spuneam umbla flacaul nostru prin lume si vorbele umblau cand inainte cand in urma lui si de multe ori ramanea in cate un sat pana cand reusea sa multumeasca pe toata lumea si nu ramanea nimeni fara ajutor. Dar intr-o buna zi, pe cand trecea printr-o padure, vede intr-un luminis o casuta spoita cu rozul rasaritului cam stramtorata si cam napadita de lastaris si copaci. Cum vazu flacaul nostru una ca asta, lasa traista jos si fara a mai intreba pe nimeni scoase securea de la brau si incepu a curata a dobora la lastarii si copacii care sufocau casuta. Apoi dupa ce lasa locul ca-n palma de radeau florile la soare imprejurul casei se sui pe casa si incepu sa indrepte ce era de indreptat la acoperis. Trecuse de pranz cand isi aduse aminte de nesabuinta lui si dupa ce termina cobora cu grija de pe casa si ciocani cu sfiala la usa. Mai ciocani odata si daca vazu ca nu primeste nici un raspuns deschise usa incetisor, cu teama. Inauntru nimeni. “Pesemne ca stapanul o fi prinprejur dupa treburi. Mai bine sa dau o mana de ajutor sa se bucure deplin cand s-a intoarce” isi zise flacaul. Incepu a deretica prin odaie, aprinse focul, aduse apa proaspata si curata de la izvorul ce bolborosea in padure si din desisul padurii vazu ca se apropie de casa doua capre cu ugerele pline. Vazand ca trag langa casa, semn ca sunt de acolo, lua un vas mulse caprele caci vedea ca le chinuie preaplinul ugerelor si puse laptele la fiert. Pe cand acesta era aproape gata puse si ceaunul pe foc si tranti o mamaliga domneasca pe care o lasa apoi sa dospeasca bine pentru a nu se incruzii si isi aduse aminte de ciupercile pe care le avea in traista, culese din drum si unde nu tocmi o mancarica din ele de sa o mananci cu ochii numai. Cand totul fu gata, asternu masa si iesi pe prispa casei asteptand sa soseasca stapanul. Si fiindca tot se plictisea stand, rupse o frunza si incepu a doini de rasuna padurea. Pe cand canta el mai cu foc iata ca la marginea luminisului aparu o batranica adusa de ani si de povara ce o avea in spate. Indata sari in picioare flacaul si se repezi de o ajuta pe batrana luandu-i povara. Aceasta ridica privirea si ii multumi pentru ajutor dar cand intoarsde privirea mai sa nu recunoasca locul. Totul era luminat, casa radea in soare iar toate lemnele taiate si aranjate frumos langa casa. Si cum se uita la casa vazu si acoperisul dres ba inca si cuibul de barza din varf era dres si indreptat. Ajunsa langa casa, vazu caprele mulse si adapate ca stateau tolanite in lumina calda a soarelui si nu mai putu de bucurie. Vru sa multumeasca flacaului pentru ajutorul dat dar acesta disparuse in spatele casei cu povara batranei. Dupa ce lasa povara o pofti pe batrana sa se spele si sa pofteasca in casa caci pranzul o asteapta. Cand ajunse in casa si vazu toata ordinea si ingrijirea data mai sa lesine de bucurie. Sa lasa pe lavita si intorcandu-se spre flacaul nostru zise:
 Vai de pacatele si de batranetele mele voinice. Cum am sa-ti platesc eu tot binele si ajutorul ca n-am nici un banut cat de mic. Poate vei dori sa-ti dau o capra drept plata?
 Daca ai dori sa ma inviti la masa si sa ma omenesti as fi mai mult decat multumit matusa draga, cat despre plata, stai linistita ca nu asta doresc.
 Cum? Nu ai sa-mi ceri nimic si nu ai sa-mi iei nimic drept plata a muncii tale?
 Cine poate sa se bucure la necazul si saracia unei biete batrane. Ba inca imi pare rau ca nu te pot ajuta eu mai mult.
 Apoi sa ma ierti da tare te-as intreba flacaule, cum de ai ajuns tocmai prin pustietatile astea?
 Matusica draga, de cand ma stiu, tot singur pe lume sunt. Parinti n-am, casa n-am si de cand sunt tot cu traista-n spate si securea la brau umblu si pe unde pot ajut lumea.
 Si n-ai obosit? Nu-ti doresti sa te opresti din drum, sa te asezi undeva? Sa ai o casa, o bucata de pamant?
 Eu nu cunosc vorbe ca: nu pot, nu sunt in stare, greu de facut, imposibil, nu poate fi vorba, nu merge, fara speranta, infrangere, intoarcere. Cat despre casa si pamant, ce sa fac cu ele? Caci casa numai cu un suflet este ca ziua fara noapte si ca soarele fara luna. Cand mi-o veni sorocul, o sa caut sa ma asez si eu intr-un loc. Caci manuri am, picioare am si cu ajutorul lui Dumnezeu mi-oi croi eu casa pe masura. Si de ca sa n-o spun pe cea dreapta: inca nu s-a gasit fata care sa-mi fure inima.
 Tare mi-e teama ca nici n-ai s-o gasesti. Dupa cum te vad, tot hoinar o sa ramai.
 Cum va vrea domnul matusa, mai zise si se ridica adunand strachinile din care mancasera iar restul de mamaliga il imparti celor doua capre si pasarilor cerului.
Dupa aceea isi lua traista si securea, saruta dreapta batranei si multumi de gazduire dupa care dadu sa plece. Batrana il opri in prag si cautand in spatele hornului scoase un ciob de nestemata rosie la culoare pe i-l dadu flacaului.
 Tine ciobul acesta si nu-l scate pana vei iesi din padure. Daca te vei uita prin el vei putea vedea inima si sufletul oamenilor. La unii vei vedea ca un boboc gata sa sparga si aceia sa stii ca se vor bucura de ajutorul tau iar la altii vei vedea ca un spin sau sau ca o piatra roasa de vant. Sa te feresti de ei caci cu tot binele facut bucurie nu vei avea.
Flacaul lua ciobul si-l baga in san multumind, dupa care pleca tinand cararea. Vezi bine ca el nimerise la casa Sfintei Luni dar nici el nu se pricepu si nici ea nu dorise sa-i desluseasca acest lucru. Merse voinicul nostru ce merse si iata ca dupa doua nopti dormite pe muschiul moale si matasos al padurii, ajunse iar la un luminis unde era o casuta spoita cu albastrul cerului dar cam lasata pe-o rana de ziceai ca acum se surpa. Ca sa nu mai faca greseala de data trecuta ciocani la usa dar nimeni nu raspunse. Intra si gasi aceeasi viata simpla dar curata ca si la prima casa. Iesi afara si se apuca sa tocmeasca cele de trebuinta dupa care opintindu-se cum puti inlocui talpa casei cu alta noua, mai framanta si niste lut cu apa si lipi colturile care se cam crapasera dupa care intra in casa. Aduse apa proaspata, facu focul in vatra si puse ceaunul pentru mamaliga pe foc tocmind o mancarica din ciupercile adunate si aduna si o strachinuta cu fragi si zmeura care erau din belsug in spatele casei. Cand termina tot ceea ce era de facut iesi afara si se apuca de ingrijit marul care crestea langa casa si care cam suferea de ingrijire atenta. Pe cand se uita la coroana rotata iata ca apare din umbra padurii o batrana care semana cu cealalta dar care era totusi altfel. Baietanul o ajuta sa duca traista in care avea tot felul de buruieni si ierburi de leac dupa care adusa apa buna si proaspata pantru a se curata si dupa aceea intrara in casa. Cand vazu batrana toate cate le tocmise flacaul se aseza pe lavita si incepu sa se vaite.
 Da ce s-a intamplat matusica?
 Of, pacatele mele, cum am sa rasplatesc binele facut ca n-am nici un sfant in toata casa mea.
 Dar cine a cerut plata, matusa? Ba inca imi pare rau ca n-am putut sa te ajut mai mult. Dar daca s-ar putea m-as multumi cu un blid da mancare si cu o binecuvantare caci in rest are Dumnezeu grija sa le potriveasca pe toate.
 O copilul meu, cum de poti fi atat de darnic cu munca bratelor tale?
Ii povesti voinicul nostru toate cate le traise de cand se stia, cum umblase cu traista prin lume si ce mare bucurie avea ori de cate ori reusea sa ajute pe cineva.
 Daca toata lumea ar fi ca tine voinicule, ce bine ar fi.
 Asa ceva nu se poate matusa, caci de la inceputul lumii nu a mai existat cineva care sa aiba mintea, inima, mainile, gura mea. Nimeni dintre cei ce au trait inaintea mea, nimeni dintre cei ce traiesc acum si nimeni dintre cei ce vor trai maine nu poate sa se miste, sa mearga, sa vorbeasca si sa gandeasca exact ca si mine. Poate ca asa a dorit Dumnezeu sa fie.
 Asa este. Fiecare este unic si nimeni nu se regaseste in altul pe deplin.
Dupa ce mancara si mai povestica cate in stele, baiatul nostru isi lua ziua buna, isi lua traista in spate si dadu sa iasa pe usa. Batrana il opri si scoase din cenusar o bucata de nestemata albastra si i-o intinse spunand:
 De cate ori vei dori vei pune piatra la ochi si vei putea vedcea cugetul oamenilor. Daca vedea ceva ca cerul senin al diminetilor sa stii ca omul acela e curat la cuget dar daca vei zari ca norii pe cer sa pleci degraba caci nu-i de saga cu acel om. Caci cum spune o vorba veche: “intelepciunea este in fata omului priceput dar ochii nebunului o cauta la capatul lumii”. Mergi sanatos si Dumnezeu sa te ajute in toate cele.
Multumi flacaul nostru pentru gazduire si pentru dar, isi lua ziua buna si pleca tinand cararea din padure. Merse el ce merse si dupa doua nopti ajunse la o alta casuta muiata toata in galbenul de aur al soarelui. Batu la usa si ii deschise o batrana ca si celelalte doua.
 Sarut mana matusica.
 Buna sa-ti fie inima voinice. Da ce vant te abate prin pustietatile astea?
 Ei matusa, colind si eu lumea si de cateva zile ma tot chinui sa strabat padurea asta. Dar n-ai nevoie de o mana de voinic sa te ajute la una sau alta inainte de a pleca mai departe?
 Ba, daca te-ai indura pentru vreo trei zile sa-mi fi de ajutor tare ti-as multumi.
 Cum sa nu matusa, numai sa-mi spui despre ce este vorba ca sa stiu ce am de facut.
 Dragul matusii, as vrea sa plec pentru vreo trei zile sa-mi vad suratele pe la care ai trecut cred si tare ma necajesc caci nu stiu pe cine sa las in loc sa-mi grijeasca de gospodarie si de animalele mele dragi.
 Cum sa nu matusa. Bucuros daca pot sa fac un cat de mic bine. Ce treaba am de facut?
 Apoi copile, in fiecare dimineata trebuie sa tocmesti cazanoaiele de afara la foc potrivit, sa pui ce trebuie in ele si cand a fi gata fiertura sa o rastorni in gropnita de langa casa. Dupa care nu trebuie decatr sa bati toaca agatata in grinda casei si sa intri repede in casa caci animalele mele nu te-or cunoaste si sa nu patesti ceva. Spre seara trebuie sa faci o fiertura din buruienile pe care le am in spatele hornului si sa o duci la usa beciului din spatele casei. O lasi in fata usi si pleci. Sa nu care cumva sa deschizi usa ca mare pacat iti faci. Ce zici? Te-ncumeti?
 Da matusa, cum sa nu?
 Atunci intra in casa sa te omenesc cu ceva de-ale gurii apoi eu plec cat nu e prea tarziu.
Intrara in casa, mancara dupa care battrana ii arata ierburile din spatele hornului pentru fiertura si un ladoi langa casa din care sa tocmeasca mancarea pentru animale si cele trei cazanoaie mari in care s-o faca. Isi lua ziua buna si dupa ce-i mai aminti inca odata sa nu care cumva sa deschida usa beciului se afunda in desisul padurii.
Trebalui cat trebalui voinicul nostru pe afara, pregati cazanoaiele pentru fiertura animalelor de a doua zi si lemnele de foc, curata gropnita de langa casa si pentru ca tot se insera intra in casa si pregati fiertura din buruieni. Cand termina cu toate acestea lua ceaunul cu fiertura si-l puse in fata usii beciului. De dincolo de usa se auzeau tot felul de gemete si scancete si sughituri si cate si mai cate zgomote ca ti se furnica pielea pe tine. Asculta el ce asculta dupa care se intoarse in casa si se culca. Tot incerca sa adoarma dar forfota si gemetele din beci nu-i dadeau pace. Se suci, se rasuci si pana la urma reusi sa adoarma dar in vis vazu usa de la beci deschizandu-se si o fata fara seaman aparand in usa. Se trezi speriat si incantat de acel vis dar vazu ca nu este decat miezul noptii si se culca la loc, dar somnul nu se mai lipi de el.
Cum miji de ziua iesi afara, aprinse focurile sub cazanoaie, puse apa proaspata si incepu sa toarne din ladoi amestecatura care era acolo dar din ce lua parca nu se termina. Dupa ce termina fiertura o rasturna in gropnita de langa casa si incepu sa bata toaca. Se astepta sa vada adunandu-se cativa godaci si alte salbaticiuni din padure dar nu mica ii fu mirarea cand vazu ca se umple locul de tot felul de jivine si balauri, taratoare si cate si mai cate grozavii, de parca toate visele urate ale lumii se stransesera acolo. Parca incepu a i se strange inima putin dar isi facu curaj si se apropie de cele aratari. Incepu a le curata si a le sterge, a le scoate spinii din piele si picioare si vazu ca nici ele nu se reped la el ci stau cuminti ca niste catelandri sa le grijeasca. Aduse si niste apa proaspata si le curata ca pe niste copilasi dupa care fiecare isi lua zborul pe unde o manau treburile. Nici nu bagase de seama cand trecuse ziua si se ingriji acum si de fiertura. Dupa ce o tremina duse ceaunul la usa beciului si iarasi se auzira tot felul de gemete si scancete. Statu cat statu si asculta cu inima indoita dar teama de vorbele stapanei il facura sa intre in casa. Manca si se culca dar pe la miezul noptii iar se trezi din acelasi vis cu fata frumoasa ce-l astepta in usa beciului. “Fie ce-o fi, trebuie sa vad” isi zise si se culca la loc.
Dimineata pregati mancarea lighioanelor si iar se ingriji de ele cu grija si bagare de seama. Dintre toate, una pe jumatate caine pe jumatate balaur cu coada si aripi se lipi de el si nu mai vru sa plece. Se juca cu el ca si cu un catelandru pana ostenira. Mai aranja prin casa si pe langa cele de trebuinta si pe la amiaza cand se duse sa ia ceaunul gol iarasi auzi toate sunetele acelea din spatele usii. Vru sa deschida lacatul dar vobele batranei ii trasera mana inapoi. Nici noul lui prieten nu-l lasa ci tot tragea de el sa plece. Se suci se invarti dar orisice facea tot la usa beciului ajungea. Cu inima cat un purice si batand sa-i sparga pieptul scoase din san ciobul de nestemata rosie si-l puse la ochi. Ca prin ceata, zari in spatele usii un boboc ce sta sa sparga in floare iar de jur imprejur o viermuiala de spini din care incepeau sa rasara frunzulite. Scoase si ciobul albastru si prin el vazu o forma albastra ca cerul senin al diminetii si o multime de norisori mici care mai inchisi care mai deschisi la culoare. “Poate o fi un suflet cinstit acolo si cine stie cine il chinuie”. “Poate ca si-a ispasit pedeapsa si merita sa fie eliberat?”, “fie ce-o fi!” isi zise flacaul nostru, “mai bine mor decat sa traiesc cu cugetul incarcat”.
Lua securea si cu o miscare reteza inelele groase care tineau lacatul. “Acum asta e, nu mai pot da inapoi” zise si deschise usa putintel. Inauntru o intunecime ca de iad. Mai deschise putintel si odata se simti azvarlit la o parte de usa ce se deschise larg si pe ea incepura sa iasa tot felul de forme ca de abur care mai de care mai urata si mai grozava. Isi dadu seama de greseala facuta dar acum era prea tarziu si se intreba si el cum de incapusera atatea belele in beciul acela neguros. Cand se terminara si apuca sa se ridice flacaul nostru de jos, vazu in pragul usii fata cea frumoasa din vis care statea fara sa se miste ci doar rasufla usurel. Baiatul se apropia si o atinse dar ea statea ca moarta. Atunci fara a sti ce face, se apleca si ii fura o sarutare temuta si grabita de nici el nu stia ce se intampla. Fata incepu sa rasufle mai iute si deschise ochi. Cand vazu usa beciului larg deschisa si pe baietan langa ea odata se inmuie sa daca nu ar fi fost el sa o prinda s-ar fi pravalit la pamant. Sprijinita reusi sa iasa din beci, se aseza pe iarba si incepu sa planga usurel. Orisicat incerca sa afle baiatul cate ceva ea nu scotea nici un sunet ci doar plangea lasand lacrimile mari sa-i spele obrajii. La un timp cand se mai ostoi din plans se intinse usurel si-l saruta cu durere, un sarut lung si trist. Lacrimile se amestecara cu buzele lor lasand toata durerea inchisa in ele.
 Se vede treaba ca asa ne-a fost dat sa ispasim. Caci bine a zis cine a zis ca “in tigaie se dovedeste argintul, in cuptor se dovedeste aurul dar cel care incearca si dovedeste inimile oamenilor este numai Bunul Dumneze”. Faca-se voia lui.
Dupa care se ridica usurel si se prefacu intr-un abur ce se imprastie ratacit de vantul molatec. In urma ei se mai auzi ca un suspin: “Daca doresti sa ma mai vezi trebuie sa ma cauti tocmai la Manastirea-ntr-un picior, ca un abur de usor, ce se-ascunde intr-un nor”. Baiatul nostru ramase ca pierit si nu mai stia ce sa zica si ce sa creada. Se ridica cu greu si intra in casa. Mii de ganduri se roteau si se buluceau in mintea sa: cine? ce? cum? de unde? de ce? care era vine? unde gresise? de ce nu o ascultase pe batrana? ce nenoroc il impinsese de la spate? si cate si mai cate. Se aseza pe lavita si incepu a ofta si parca, parca i-ar fi venit sa planga. Se culca cu teama, cu neliniste, cu frica, cu spaima, cu tot felul de ganduri si trairi pe care nu le mai avusese pana atunci iar cainele balaur dormi cu el langa pat. Dimineata pregati focurile, facu fiertura si o rasturna in gropnita dupa care incepu sa bata toaca. Se stransera toate lighioanele dar nici ele nu mai erau ca inainte. Le mangaie, le ingriji dar degeaba. Singur catelandrul stratea si se tot gudura pe langa el incercand sa-l mai aline.
Se suci se invarti dar acum nu-si mai gasea locul. Se duse iar la beci uitandu-se doar, doar o mai zari ceva. Se intoarse in casa dar nu-i dadea mana sa faca nimic. Nu putea scapa de vorbele batranei si de suspinele si lacrimile fetei. Dar iata ca spre seara, la marginea luminisului se arata batrana. Nici vesela, nici trista ci doar cu o unda de ingrijorare pe fata. Ajunsa langa casa il vazu pe flacau razemand peretele.
 Ei fatul meu, se vede treaba ca orice lucru isi are fagasul sau. Rau ai facut ca nu m-ai ascultat.
 Sa ma ierti daca se poate, ca nu stiu ce a fost in mintea mea.
 Bag seama ca nu te-ai speriat de animalele mele, zise aratand spre cainele balaur.
 De ele nu matusa, dar s-a strans pielea mine cand am deschi usa beciului si au navalit toate aratarile celea afara. Ce era cu ele?
 Apoi trebuie sa-ti spun toata povestea ca sa te poti lamuri.
“Dupa ce a zidit Dumnezeu lumea si toate cate sunt pe pamant, necuratul a zis ca nu se poate sa fie totul bine si a zamislit si el toate rautatile inchipuite si le-a dat drumul pe pamant sa-l cutreiere si sa faca rau. Daca pana atunci toate mergeau bine si erau in buna randuiala dupa aceea s-au raspandit in lume toate relele: frica, ura, razbunarea, lacomia, mandria, mania, ingamfarea, fudulia, gelozia, boalele rele, indiferenta, nehotararea, indoiala, neglijenta, hotia, lenea, ingrijorarea, incruntarea, amanarea, slabiciunea, indolenta, enervarea, descurajarea, pesimismul si cate si mai cate. Cand a vazut Domnul Dumnezeu toate astea a plesnit din biciul de foc al dreptatii si le-a adunat pe toate relele din lume si le-a inghesuit intr-o borta din strafundul pamantului. Cand a vazut necuratul s-a dus cu prefacatorie in fata Domnului si l-a intrebat de ce s-a suparat si i-a adunat toti copii lui si i-a inchis in strafund de pamant?
Dumnezeu i-a spus atunci necuratului ca ii sloboade copii la lumina zilei dar sa nu care cumva sa apropie de suflet de om ca-i prapad. Dupa ce s-a jurat necuratul ca asa va fi, Dumnezeu a desfacut portile tainitei si pe toate relele celea le-a lasat slobode. Si cum s-au vazut libere s-au cuibarit in sufletele bietelor dobitoace. Dar trecura anii cu sutele si toate relele celea cuibarite in sufletele dobitoacelor nu aveau nici o multumire. Intr-una din zile, una a calcat intelegerea si s-a incolacit pe sufletul unui om. Atat de bine s-a simtit ca si-a chemat toate suratele si le-a povestit ce casa buna a gasit ea. Atunci toate relele au lasat juramantul facut si s-au napustit toate in suflet si-n minte de om. Atat de bine se simteau incat in curand rar mai era un om care sa nu fie atins de vreuna din rele.
Ajungand la urechile Domnului toata suferinta si rautatea care sugruma sufletele oamenilor s-a maniat atat de tare ca toate cate le-a zidit s-au zguduit din temelii. Dupa ce S-a mustrat pentru increderea pe care a avut-o in vorba nedreapta a necuratului a poruncit porunca mare catre toate cetele ingeresti sa porneasca pe pamant si sa-l cutreiere in lung si-n lat ca sa caute si sa adune toate relele si spurcaciunile si sa le zvarle pe toate intr-un beci. Tot atunci dadu porunca sa se caute cea mai curata copila de pe tot cuprinsul pamantului. Dupa ce a fost zidit beciul si inconjurat cu Duhul Sfant ca nici o spurcaciune sa nu mai poata scapa, au inceput cetele de inberi sa strabata pamantul si tot ce gaseau strangeau in desagi pe care le desertau la gura beciului. Dar cu toate acestea multe suflete ramaneau chinuite si sugrumate de stransoarea acestor spurcaciuni.
Cand a vazut necuratul ca-i sunt adunate odraslele s-a infatisat Domnului cerand dreptate. Dumnezeu ii spuse atunci ca dreptatea a avut-o pana cand au calcat juramantul si s-au incolacit pe sufletele oamenilor. Atunci necuratul a intrebat ce vor manca copilasii lui dragi inchisi in beciul acela iar Dumnezeu i-a spus ca vor avea cea mai dulce hrana pe care si-ar fi putut-o dori, suflet curat de fecioara. Vazand ca nu are spor necuratul a plecat dar nu prea departe jurand ca tot isi va scapa odraslele din mana Domnului prin vreun siretlic.
Si iata cu Bunul Dumnezeu a luat-o pe cea mai curata fecioara de pe pamant care nu era alta decat Credinta si a intarit-o cu Duh dupa care i-a spus ca datoria ei este de a imbuna si a indrepta toate relele zamislite de necuratul, iar cand ii va veni sorocul va iesi si va avea de sot pe cel mai bun fecior de pe pamant, pe Entheos, adica Entuziasmul. Asa ca a inchis-o in beci impreuna cu toate spurcaciunile acelea. Si cum au simtit dihaniile celea suflet curat odata s-au napustit toate si au inceput a smulge bucati din sufletul si din trupul fetei. Dar din ce mancau de aia se stafideau si se micsorau caci tot trupul fetei era sfant si fiecare dumicat insemna indreptare. Si toata rautatea se usca si cadea. De aceea odata la luna trebuia sa intru in beci, sa adun toata acea drojdie si zgura pe care o puneam in ladoi si faceam fiertura pentru animalele mele astfel ca nici urma de spurcaciune sa nu mai ramana. Si in fiecare seara trebuia fac fiertura aceea din ierburi de leac, fermecate si aburul fierturii hranea si ingrijea copila, o intarea si o intrupa la loc. Mai erau sapte zile pana cand tot chinul ei ar fi luat sfarsit caci cele rautati se cumintisera in mare parte si se subtiasera.
 Ce-am facut? Ce-am facut?
 Se vede treaba ca necuratul nu a stat cu mainile in san. Dar are Dumnezeu grija de toate cele.
 Deci dumneata matusa esti…..
 Da, eu sunt Sfanta Vineri iar celelalte doua batrane din padure sunt suratele mele Sfanta Luni si Sfanta Miercuri si rostul nostru era sa grijim beciul si sa-l aparam de tarcoalele necuratului.
 Ei matusa, matusa, atata timp cat soarele nu-si poate schimba mersul sa rasara de unde apune, atata timp cat nu pot sa aduc inapoi ziua de ieri si nici nu pot sa ma intorc in anii copilariei, atata timp cat nu mai pot intoarce vorbele odata scapate dintre buzele mele, voi ingropa ziua de ieri si nu ma voi gandi la cea de maine ci voi trai ziua de azi in toata maretia si splendoarea ei. Voi trai aceasta zi ca si cand ar fi ultima si voi astepta ca dupa ploaie sa apara curcubeul si pentru mine.
 Drept ai grait voinice numai ca zbuciumul tau nu va fi nici usor si nici scurt.
 Daca asa a fost scrisб asa trebuia sa se intample. Caci Dumnezeu le stie si le potriveste pe toate. Dumnezeu nu face lucruri inutile.
 Numai cu Credinta poti avea fericirea pe acest pamant.
 Stiu dar mi-a spus ca daca vreau s-o mai vad trebuie s-o caut la Manastirea-ntr-un picior, ca un abur de usor, ce se-ascunde intr-un nor.
 Stiu si nu-ti va fi usor s-o gasesti.
 Deci….
 Da, nu pot, n-am voie sa-ti deslusesc mai mult. Singur trebuie sa gasesti calea. Si cu cat vei dobora mai multe rele din cele scapate cu atat va fi mai scurt drumul. Cu cele doua cioburi primite vei vedea sufletele chinuite si va trebui sa te lupti cu relele cuibarite si sa le dovedesti. Acolo unde puterile tale curate nu vor putea izbandi vei avea de ajutor crenguta asta de salcie care va sugruma si va termina orice spurcaciune. Si ca sa nu fi chiar singur in drumurile tale vei avea de calauza si ajutor chiar catelandrul care s-a lipit de tine si care nu-i altul decat Dorinta. Acum mergi cu Dumnezeu si cauta sa tii calea dreapta ca si pana acum.
 Sarut mana matusa, multumesc de tot ajutorul si de toate sfaturile date.
 Inca odata iti spun ca vei avea multe incercari si drumul nu va fi usor dar cu Dorinta si rabdare vei reusi sa nu-ti pierzi Credinta.
Saruta dreapta batranei, isi lua ziua buna si pleca flacaul nostru cautand sa-si stapaneasca suspinele ce-i strangeau gatul. Merse el ce merse caci acum nu mai tinea socoteala zilelelor si ajunse de iesi din padurea fermecata. Ajunse iar prin locuri cu oameni si prin tot locul unde zarea cate o belea sau o holera din cele scapate se lua la tranta cu ea si nu se lasa pana nu o dovedea. Si daca pana atunci oamenii pe care ii ajuta erau multumiti si se bucurau de sporul casei, acum toti oamenii pe unde trecea ramaneau curati si se simteau de parca s-ar fi luptat cu muntii. Caci acum toti vedeau cat de mult inseamna dorinta si entuziasmul.
Ca sa nu le tot scoata din san, flacaul nostru isi puse cele doua cioburi de nestemate, cate unul la fiecare ochi si acestea se lipira ca si cand ar fi fost de acolo. Toti oamenii se minunau vazandu-l pe flacaul cu un ochi de un fel si ce celalat de alt fel dar toti ramaneau uimiti abia dupa ce pleca catre alte zari caci in urma lui ramanea spor si oamenii erau usurati si cu sufletul curat. Treceau zilele si relele si peste tot pe unde il duceau pasii intreba pe oricine vedea despre Manastirea-ntr-un picior, ca un abur de usor, ce se-ascunde intr-un nor dar nimeni nu stia a-i spune. Singura bucurie si multumire pe care o avea era ca in urma lui ramaneau locurile curate, fara urma de rele si suparare, si tot omul avea spor si nu era cu patulul gol.
Dar iata ca tot cutreierand prin lume si curatind-o de rele si spurcaciuni a ajuns vorba despre el si la urechile necuratului. Acesta tare s-a mai maniat cand a aflat ca un simplu om a ajuns sa curete lumea si sa-i distruga dragele lui creaturi. Atunci s-a hotarat sa-l piarda ca sa nu se mai auda de el. A luat necuratul infatisarea unui balaur si i-a iesit in cale flacaului nostru dar acesta avand Dorinta alaturi nu s-a sfiit sa-l infrunte. A scos securea pe care o purta la brau si s-a luptat pe viata si pe moarte. Vazand prin cele doua nestemate cata rautate se afla in fata sa a scos atunci crenguta de salcie si aceasta indata a inceput a se rasuci si a se strange impresurand balaurul. Cand a vazut necuratul ca nu-i de gluma cu flacaul si cata putere are asupra lui a plecat blestemandu-l sa nu-si gaseasca odihna toata viata si sa cutreiere pamantul in lung si-n lat pana la judecata Domnului.
Voinicul nostru nu lua in seama vorbele auzite ci pleca mai departe prin lume ajutand orice om sa-si faca rostul si sa-si aline sufletul. Dar iata ca intr-o zi, pe cand se afla la poalele unui munte zari o batranica ce se chinuia cu o legatura de uscaturi. Lasa poteca si se abatu pentru a o ajuta. Aceasta aproape ca nu mai putea sa rasufle sub povara. Flacaul nostru lua povara si fara a mai intreba porni pe urmele batranei. Aceasta lua o poteca ce se straduia sa pastreze coasta muntelui si mersera ei, mersera si trecura prin paduri dese de brazi, lasara padurile in urma si treceau acum prin finete scaldate de lumina molateca a soarelui. Iarba inalta si matasoasa se unduia sub adierea slaba a vantului. Cerul prinse a se schimba si cu tot soarele incepura sa apara nori pufosi si albi. Mergea batrana si tot mergea si parca acum era mai tanara si mai in putere ca la inceput. Si mergea batrana si flacaul dupa ea. Acum poteca se strecura pe langa un perete gol de stanca, neted si lucios ca ghiata. Nu ca i-ar fi fost teama dar uitandu-se in stanga sa vazu haul necuprins si astupat pe ici pe colo de norii pufosi. Tot uitandu-se el la haul ce-l pandea nu baga de seama ca acum era singur. Cand isi indrepta ochi vazu ca batrana nu mai este inaintea lui ci numai Dorinta care se stracura pe poteca ingusta. “Poate ca a luat-o mai repede si am pierdut-o dupa vreun ocolis al potecii. Oricum nu are unde sa fie dacat inainte, caci nici in spate n-am lasat-o si nici in hau nu s-a prabusit”. Si urca flacaul nostru si poteca se subtia tot mai mult caci numai cu greu mai gasea sprijin picioarelor. Si parca si povara era tot mai grea. Dar flacaul nostru nu se opri ci isi continua drumul calcand cu bagare de seama. Cand deodata vazu cu surprindere ca poteca se sfarseste intr-un povarnis plin de bolovani si grohotis. Ici colo cate un fir de iarba mai strajuia acea pustietate. Se stradui voinicul nostru si urca cu bagare de seama ca sa nu porneasca toate acele pietre si curand ajunse tocmai in varful muntelui care era ca o tipsie plina de verdeata moale si matasoasa a ierbii de smarald si ici colo cate o floare rosie se ascundea sfioasa. Soarele tocmai se pregatea sa se culce si cu ultimile raze lumina ceea ce nimeni nu mai vazuse pana atunci: din pamant se ridica la cer un fuior de fum de tamaie si drept in crestetul cerului se afla o mandrete de manastire toata poleita cu aurul curat al soarelui. Atunci flacaul nostru cazu in genunchi si zise printre lacrimi de bucurie: “cautat-am pe Domnul si m-a auzit si de toate necazurile mele m-a izbavit”. Ca prin minune toate uscaturile pe care le carase in spate se randuira si facura o scara ce ducea tocmai sus la poarta manastirii. Flacaul nostru incepu sa urce se de ce urca era tot mai usor si mai impacat. Ajunse la poarta mnastirii si aceasta se deschise singura iar in curte nu se afla decat madra lui, fata din beci ce era ingenunchiata si ridica rugi Domnului. Atunci se apropie flacaul nostru usurel si se lasa si el in genunchi alaturi. Dupa ce terminara ruga, ca la un semn, amandoi se ridicara si abia atunci fata baga de seama ca nu este singura. Daca nu era flacaul nostru s-o sprijine ar fi cazut ca secerata.
Amandoi plecara si incepura sa coboare treptele usurel si in urma lor acestea se prefaceau in porumbei albi si isi luau zborul ducand pana departe veste gasirii sau a regasirii celor doua suflete daruite. Cand ajunsera iar pe crestetul muntelui in fata lor era chiar batrana pe care o ajutase voinicul nostru. Amandoi cazura in genunchi si baiatul spuse:
 Trecand prin izbanda asupra relelor si prin disperarea neputintei ce ma strangea uneori, trecand prin clipe de iubire si prin chinuri cumplite, prin clipe de bucurie si prin valuri de durere, mi-am aprins intotdeauna flacara credintei in inima cu o rugaciune si ea m-a calauzit prin ceata indoielii ce ma mai impresura cateodata. Numai cu ajutorul Lui am izbandit si am ajuns la acest liman. Cum pot sa multumesc, iubita si preasfanta Maica?
 Ei copii mei, daca voi credeti ca zbuciumul si chinul vostru a luat sfarsit va inselati. Caci daca iti mai aduci aminte, cand te-ai luptat cu necuratul si l-ai alungat acesta te-a blestemat sa nu-ti gasesti odihna toata viata si sa cutreieri pamantul in lung si-n lat pana la judecata Domnului.
 Asa este. Ce se va intampla acum?
 Ceea ce a randuit Dumnezeu bunul, caci nici el nu poate dezlega toate blestemele necuratului. Voi veti locui aici in acest loc uitat de rele dar la fiecare nastere si inviere trebuie sa coborati in lume ca sa aduceti pacea si fericirea oamenilor si sa nu-i lasati sa-i cuprinda si sa-i sfarme cu totul relele baloasele. Si veti fi printre oameni, toti trei: Dorinta, Credinta si Entuziasmul si orisiunde veti gasi fie si o samanta mica de rautate va trebui s-o starpiti ca sa se uite numele ei. Si an de an, pana la judecata Bunului, veti cobora printre oameni si le veti face viata usoara, redandu-se dorinta de a lupta, credinta in cel de sus si in puterea lor si puterea entuziasmului de a dobora toate piedicile. Si nu veti avea odihna pentru ca nici relele nu au odihna si va veti lupta cu ele pana cand toti oameni se vor lecui si vor uita chiar si numele lor.
Atata spuse batrana si pe data se preschimba intr-o mare de lumina si pace si se ridica la cer ducand cu ea si fuiorul de tamaie care tinea manastirea-ntr-un picior ca un abur de usor ce se-ascunde intr-un nor. Si de atunci cei trei traiesc fericiti pe muntele lor inconjurati de norii credintei si dorintei de bine si de fiecare data la nasterea si invierea Bunului si Sfantului ei coboara pe pamant pribegind din loc in loc si pe orisiunde trec lasa lumea curata si vindecata de rele. Si daca cumva intr-o dimineata de iarna veti vedea pe sticla ferestrei cateva lacrimi de gheata sa stiti ca au trecut si pe la voi si au plans de bucurie caci au gasit un camin curat si lipsiti de rele si belele. Si daca uneori in suflet veti simti dorinta de a face bine tot ceea ce faceti si credinta in Dumnezeu si in voi insiva o simtiti crescand, sa stiti ca sufletul vostru a fost vizitat de cei trei paznici ai lumii, paznici care nu fac altceva decat sa lupte cu toate relele din lume ce au napadit si a-au cuibarit in suflete curate. Bucurati-va cand reusiti sa faceti un bine cuiva si dati astfel o mana de ajutor celor trei paznici, caci nu este bucurie si placere mai mare ca atunci cand reusiti sa redati cuiva dorinta, credinta si entuziasmul. Si daca nu s-a sfarsit inca lumea sa stiti ca cei trei paznici mai colinda inca. Si eu incalecat pe dorinta si v-am povestit cu credinta, si daca veti mai dori poate ca ne vom mai intalni. Cand va mai fi o noapte geroasa, la lumina focului din vatra am ma intorc cu traista plina si vom depana firul altei povesti. Pana atunci nu va spun decat noapte buna, somn usor, sa cresti mare puisor.

joi, 1 decembrie 2011

fulguiri

astazi trompeti-mi suna iarasi desteptarea
si ma trezesc sa vad ca-s mort de prea mult timp
mi-e calda gura de o-injuratura
dar mortii nu am timp sa-i mai ajung

pornita-i defilarea si-n tribune
sunt masti boite ce-si asteapta-onorul
mai moarte decat moartea nu-mi vad ceasul
iar ca nemernic eu mi-am dat obolul

azi ma opresc la doua strofe insipide
si las tacerea sa ma treaca pragul sfant
credeam ca daca sufletu-mi sterge pacate
pot sa-l inalt ca flamura in vant

ce vinzi baiete?
si raspuns nu am avut
ma duc sa mor in aspra-mi vizuina
caci viitorul l-am jucat la banca de-mprumut

luni, 28 noiembrie 2011

drumuri...

nu-ti fie teama,
drumul inca n-a mancat
decat tacute urme

lasati-l sa plece, sa-si vada de drum
nu-l tineti cu vorbele voastre dospite

e cartea nescrisa, in limba fugara
ce-asteapta stinghera la capat de drum
trecuta-i visarea ce-n ceata se pierde
iar drumul ma-mpinge-n uitare si fum

pornesc mai departe caci n-am statu-n fire
si-s frunza uscata purtata de vant
din mine se scurg cuvinte si semne
ce-n tristul noroi se sparg rand pe rand

pustiu este drumul si ceata pustie
un suflet ar vrea ca sa-si faca culcus
nimicul din fata ma toaca-ntre clipe
si golul il umple cu ce e de spus

in spate doar vantul rastoarna cuvinte
si verbul il scoate cu tot cu pamant
penita e moarta s-a rupt si creionul
si zace a cruce far de mormant

fiul ploii şi nălucile

nori negri trag cerul prin colbul de zgură
şi carnea tresaltă sub ură de şfichi
„la moarte! la moarte! să piară mişelul
ce vise şi doruri în noapte-a ucis

mi-e sângele crustă pe vârf de peniţă
şi doruri şi vise in vene le-am scris
tăcerile-s toate tăiate în piatră
şi lumile mele trăiesc a lor vis

în vârful turbării săpatu-mi-au groapă
şi vorbele lor mi-atârnă-ndestul
iar groapa cu ură şi pleavă mi-or umple-o
ş-oi fi rădăcină muşcată de vânt

o vorbă s-abate şi ochiul mi-l smulge
o alta mă sparge şi altele vin
tăcerile-mi curg din rană deschisă
şi râsul lor arde, în carne-a venin

o lume nebună ce calcă-n picioare
artere şi vene şi pietre ce-n vis
mai poartă-n uitare cetatea ce-n mine
de viaţă şi moarte tăcând s-a dezis

duminică, 27 noiembrie 2011

ana

îi vorbeam încet, trecându-mă prin sita liniştii
şi ea se potolea din goana-i speriată
lăsându-mă s-o dezmierd
cu valuri de tăcere
cugetele se zbat la marginea patului
voind să-şi ia zborul
şi ea cade, dintr-o sincopă în alta
în uitare
ochii mei, piroane vii
îi ţintuie zbaterile molcome
iar mâinile mele descântă piatra
în leagănu-i de mortar
scriind curba către înalt
zidul creşte-n carne
desparte un mine de alt mine
alergându-mă, năvalnic în lume
până la vadul trecerilor
iar undeva în urmă
închisă-ntre pietre
inima încă mai bate

sâmbătă, 26 noiembrie 2011

lasa-ma sa te sarut…

“sarutul din interiorul mortii
sau cum sa-mbraci tristetea-n haine de lumina”

cu masca vietii strans lipita pe figura
ma prafaceam ca deschid gura ca sa-mi strig tacerea
stiam ca mint caci gustul mastii se lipea de buze
si-n brate ma strangeam ca s-o cuprind

(aseptic stadiu, ma ridic in lume
si cer: halat, manusi si masca de lumina
voi opera tumoarea visului ce creste-n mine
si voi uita iertarea fara vina)

sunt tu cand ma imbrac cu tine
si buzele in palma le strivesc
sarut si aerul pe care-l sufli
si ma retrag din trupu-ti omenesc

vineri, 25 noiembrie 2011

închinare

lasă-mă să te sărut mână pentru că încă te bucuri să-mi scrii cuvintele
lasă-mă să-ţi mulţumesc suflete pentru că te străduieşti să mă-mpărtăşeşti
lasă-mă să te preamăresc cugete pentru că-mi zămisleşti cuvinte pline de vână
lăsaţi-mă voi vorbe să mă smeresc pentru că împreună ieşim în lume
blestemele mă-apasă
căci vorbele mi se scurg printre degete
pierzându-se în sfâşierea tăcutelor deşerturi

început

se lăcomise...şi nu era nici prima şi nici ultima oară. crezuse că foamea era aceeaşi, fantomă ce-i bântuise copilăria trăgându-l de păr şi lipindu-l cu nasul îngheţat de vitrinele luminoase...dâre de lumină cădeau leşinate înaintea lui făcându-l să se oprească cu teamă parcă să nu murdărească paloarea ce strălucea pe fundalul noroios...
străzile îşi întindeau anevoie machiajul pe obrajii decoloraţi...
îşi scutură capul alungand veninul trecutului şi senzaţia de greaţă ce se dizolva în salivă odată cu gustul de preaplin...

de taină

dintre toate lucrurile care mi s-au întâmplat
întâlnirea cu ea a fost crucială
m-a luat de suflet şi m-a lăsat s-o cunosc
fără să mă sperie
era cea mai bună prietenă,
aşa am reusit s-o cunosc destul de bine
ei îi povesteam toate spaimele
şi toate aşteptările
ea mă purta cu gândul departe
mai departe decât orice alt departe închipuit
iar când osteneam, ne opream
şi-mpreună, decojeam viaţa
de toate tăcutele
şi toate nefăcutele
devenisem nedespărţiţi
şi niciodată nu trăiam aşteptări
eu şi prietena mea,
Moartea

despre lacoma si trufasa viata…

ne-a aruncat pe sinele ce calaresc
traverse contorsionate-n spaime
si ne-a lasat s-alunecam la nesfarsit
suntem doar trenuri de mare viteza
tragand un sir de vise infinit…

***

am aruncat prietenia odata cu apa
in care am tot clatit iluzii

***

tacerile se auzeau pana departe
ca racnetele viscolului in pustie

***

va las lumea ne avuta
in cuvinte s-o turnati

***

noi suntem parte din intreg
si-acesta curge a clepsidra sparta
secunda e cazuta, pumnalul adanc-infipt
mai scrie litere in cenusie pata

***

caderea in genuni e inceputul zborului spre-nalt

***
ma las sedus de legi gramaticale
si ma trezesc buimac dupa betia de cuvinte
fluidele se-alearga-n spatii siderale
si noi suntem simple canale colectoare

***

arunca-te catre inalt
si arzi cum numai Icar a stiut a face

duminică, 20 noiembrie 2011

***

am redus sirul vorbelor pana la disparitie
am inchis ochii lasand lumea sa-si de drum
si m-am impietrit in taceri
cocon lipsit de tumultul vietii...

"moarte vina si m-alina
lacrimi din potir ti-oi bea
luntrea geme si suspina
chircita in urma mea
cerul curge intre maluri
purtand departarile
si-mi spala picioarele
luand supararile.."

maestrul de ceremonie

o vezi concentrata, maiestuoasa si-nvaluita-n taceri solemne
miscari ample, desprinse din faldurile kimonoului
pregatind cu atentie pulberea fiecarei zile

Moartea, nu tine cont de nimic,
ea pregateste si ofera fiecaruia o ceasca de viata
si te lasa sa admiri culoarea zilei oferite
aroma,linia si gratia

sunt momente si persoane care se bucura din plin de atentia ei
lor le decopera tainele apusului si le spala amintirile
clatindu-le intr-o ultima rasuflare grabita

m-a luat sub aripa ei ocrotitoare
si-n tacere a-nceput sa-mi arate toate ustensilele
si toate ingredientele folosite
pregatindu-ma, pregatindu-se
si a venit ziua
cand cu degete tremurande
am oferit prima ceasca

duminică, 6 noiembrie 2011

foame…

satulul nu crede flamandului…

literele se culca de-a dreapta cuvintelor si-astepta
de-atata jale foile se rup din cotor smulgandu-si colturile
si se arunca-n varful penitei

ochii mei cad adulmecand imaginare urme
acolo unde noroiul face crusta sarata
putin adusa de spate

buze uscate bat aerul si cad rapuse
stoluri, vorbele se ridica si pleaca fara sa mai astepte
iar nimicurile zac pe la colturi, zgura alba

mi-e foame…
imaginile nu mai au gust,
cuvintele putrezesc
iar actiunea se topeste sub efectul incalzirii globale
o mana prefira nisipul fara noima
roua condenseaza
pe retina,
amintirile se preling
aruncand pe obrajii uscati
carenele orbitelor
printre clipiri
ostenite

de partea cealalta a oglinzii…
ma privesti,
atat de neincrezator…

vineri, 4 noiembrie 2011

amintire tablou

si a fost o noua zi si apele se desparteau de uscat precum literele in cuvinte
si cuvintele luau culorile celor vazute sau nevazute, se imbracau cu ele si capatau miez si greutate
si-atunci daca ai vazut ca este bine ai lasat noaptea sa limpezeasca gandurile dintre cuvinte
si a fost o noua zi iar cuvintele se trudeau sa-mi dea contur
intrupandu-ma de la prima suflare pana la ultimul gand
si daca m-ai vazut intrupat
m-ai lasat sa stapanesc peste toate literele
si verbul se arata dornic sa faca totul
cu numele si cuvintele ce izvorau din preaplinul meu
dar pentru ca toate erau prea mici si nu te puteau cuprinde
te-ai retras dintre cuvinte si din toate gandurile
limpezind cugetele cu suflul tau
ca-n timpurile de-nceput
cuvintele seci, se zbat
intre dorinta si neputinta
caci ele nu mai au puterea de-a te cuprinde
si-n revarsarea lor cuprind malurile buzelor cu urmele disperarii
pana la epuizarea ultimei litere
si-am coborat noapte
si-am rasarit zi
iar cuvintele preschimbate-n stalpi de sare
visau la carnea lacrimilor

nu-i trebuie nume

legatura dintre apa si foc
sunt eu
iar drumul este intunecat, insingurat si-anevois

e greu de unul singur
si-aseara mi-am adus aminte ca nu am mai vorbit de mult
m-am uitat jur imprejur dar nu te-am zarit
in spatele pleoapelor acolo unde mai ascund cate ceva nu erai
prin camarile inimii m-am uitat dar n-am vazut decat resturi mucegaite
m-am uitat in adancul sufletului dar vantul cel rece culca la pamant toate simtamintele
Te-am cautat printre cuvinte
dar n-am dat decat de litere seci si uscate
voiam sa plang dar secasem cu totul
sunt...
eu

…si orb am fost pana acum…

miercuri, 2 noiembrie 2011

jocul de-a moartea

nu trebuie sa-ti fie mila!
asta citeam oriunde imi aruncam ochii, nehotarati in lumina lor ostenita…
te-ai apropiat, m-ai luat de mana si m-ai condus pana la stanca ce se pregatea sa ma-mbratiseze
cu lantul uitarii si-al iubirii.
stiai ca te cred, ca te urmez, ca te doresc…
mainile mele, eliberate de toate spaimele s-au lasat prinse in joc, abandonandu-ma lanturilor
ti-ai luat la revedere, mi-ai sarutat umbra ochilor si tremurul buzelor si-ai plecat
(pentru a nu vedea moartea si invierea ca ritual)
facand loc ghiarelor si ciocului ce scormonesc, ciugulind fara oprire tot ce se naste in numele tau
cuvintele toate si literele lor dispar sfasiate, sfartecate, risipite
somnul mortii ma-nvaluie, sustinandu-ma
pana la plangerea noptii cand visele vin si repara toata sfasierea si toata risipirea
iar cuvintele mele capata iarasi miez si greutate
literele freamata nerabdatoare in asteptarea zorilor
cand aceleasi gheare si acelasi cioc
ma vor gasi si isi vor relua jocul de-a moartea
paginile ravasite privesc uimite aceasta inutila jertfa
si-mbatranesc ofilindu-se
a toamna

duminică, 30 octombrie 2011

din trecerea acului prin urechea camilei

singur, de cele mai multe ori scriu singur, acasa, sub masa
pentru ca tremurul nervos sa nu sperie pe nimeni din familie
numai asa pot sta cu ochii mijiti catre gaura din mijlocul literei o
acolo unde se inghesuie toate ideile muscandu-si literele
pana la tusul uscat al violului

cateodata deschid o sticla de cerneala si beau cat trei stilouri
pentru c-am inteles ca asa este mai elegant, cu rezervorul plin si penita stralucitoare
sa cada literele grele pana in subsolul paginii, acolo unde sunt mici note larmuritoare
notate cu asterisc la inceput pentru ca cifrele s-au oprit pe baricade in colonate

refren:
arunc-o pe masa, pe tava cu gauri
sa curga din ochiuri cerneluri viol
satanice focuri vor linge-mpreuna
o ora din noapte ce cade-n noroi

refrenul se repeta o singura data pentru a intari imaginea de noblete
pe care o deseneaza degetele moarte pe crusta uscata
stiloul a uitat sa mai scartaie ritmul in pasi de tonomat si literele isi fac bocceluta
pregatindu-se de marea deportare,
dincolo de tot ce-a fost traire: dor cumplit, dragoste ucigatoare si zbatere inutila
intre peretii inimii, acolo unde plansul inabusa urmele trecerilor succesive

stiu ca o sa va par de-a dreptul barbar (ca sa nu spun hilar)
dar masina de gaurit vorbe dulci s-a defectat in urma ploilor ultraviolente
iar umbrela, pelerina si galosii mi-au fost luati in numele egalitatii
pentru ca dreptul meu era putin diferit de celalalte drepturi

sâmbătă, 29 octombrie 2011

ma uit in urma, urma nu-i…

nimicul de uitare ma framanta intre degete ca pe un cocolos de paine
umbra mea devine transparenta si zimtata pe margini
cuvintele s-au deschis la vene si lasa sange
iar eu sunt plin de litere din cap pana-n picioare
cred ca sufar mai ceva ca locomotive ce-si taraie vagoanele fantomatice
intre doua puncte cardinale uscate si purtate de vant de colo colo.

am incetat sa mai plang pentru ca nivelul marii interioare a crescut ingrijorator
si se pare ca nici stavilarele nu se simt prea bine sub apasarea continua
iar daca ma inclin putin in fata soarele ma loveste in plex
spulberand mitul pendului perfect ce nu iese din cercul de referinta

daca pana aici am fost neclar cu atat mai bine pentru pufoseniile cenusii ce se zbat
intre pleoapele gaurite de lumina si lipite cu material facial de la doua rictusuri mai vechi
nici un nor de duca nu mai creste pe seceta asta
iar daca iarba mai da spic in barba
e numai pentru ca orice idee se naste intr-o salivare continua
rivalizand cu miticul potop al lui neo gothic

luni, 17 octombrie 2011

nepotrivite...de-a valma

în lumea mea cât cel mai mic nimic
n-am pus oprelişti şi nici reguli nu-s
timpul îşi toarce zilele-n tăcere
şi mi-am dorit doar lapte-n râu şi miere

...

senină e durerea şi dulce e otrava
când cupa-ţi se revarsă de roua strânsă-n zori
mai lasă-mă s-adulmec a tinereţii şoaptă
şi apoi mă voi pierde în fade depărtări

sub pufu-ţi de-ndoială se strâng aprigi dorinţe
şi viţe de plăcere în trup se-ncolăcesc
mă arde cerul nopţii ce-ncet te strânge-n braţe
şi nu-mi ştie suspinul cu care te şoptesc

...

să nu te-atingi de pleoapa somnului ce mă-ntârzie
şi nu mă lasă rădăcinile să-mi smulg
mai am polen să-mi las în umbra lumii
şi vorbe multe-n crengi să îmi anin

...

pe-al tău picior de plai
îmi las gura de rai
aromele să-ţi soarbă
poveşti să strângă-n barbă

...

ţi-am şoptit numele-n iarbă
şi pământu-nfiorat
despicatu-s-a cu teamă
m-a luat şi m-a-nfiat

răscolit-am necuprinsul
prin adâncuri rătăcit
bezna nu-ţi simţise mersul
glasu-ţi nu l-a auzit

rataciri...

Nu mă lăsa să plâng
Adună-mă la piept
Sunt roua de-nceput
Nu mă lăsa s-aştept

***

Istoria unui oraş ce se scrie pe cupoanele de pensie

***

Dumnezeu nu se ia la harţă cu tine, nu se înghesuie cu pumnii în tine, dar când vede că nu mai poate altfel Te ia de chică, te ridică până acolo unde îţi era locul de drept după care te lasă-n ale tale şi îşi ia faţa de la tine

***

de la revoluţia anticomunistă la revoluţia creştină: „şi ne vom înfrăţi cu Dumnezeu, căci suntem Dumnezei în cuget şi-n simţiri”

...iată se-arată vestitorii...

şi îngerii zboară şi-n hore se prind
lumina se naşte când bezna ating

***

viciul...blestemul de a te regăsi scris cu litere de foc în carne...

cât de purificatoare poate fi întoarcerea la primitivismul trăirii?

e vremea impozitului pe indiferenţă

***

să bem apa morţilor
îngropaţi pe pat de frunze

uitată

Dumnezeu s-a ascuns în palma mea
ostenit de atâta alergătură
s-a tras la umbră şi si-a încropit
o uitare robinsoniană
de câte ori duc mâna la gură
El îmi afla primul spaimele şi mă linişteşte
mângâindu-mă.
de câte ori te mângâi
El ştie primul tot ce te apasă
şi unde pune El mâna
vindecă,
alungă norii grei
eu sunt locul în care s-a arătat pentru ultima oară
mi-a cuprins sufletu-n palma-i aspră
şi-a-nceput să depene poveştea
petrecerii prin lume
şi a bucuriei ultimei guri de aer
şi m-a lăsat să înţeleg
că-s parte din creaţia mea
şi că
„în lumea mea sunt meşter Faur
ce s-a zidit în labirint de Minotaur”

…de toamna…

m-am oprit la marginea vietii si-am privit jur-imprejur
oglindind soarele ostenit si stravaziu
cred ca am obosit sa fiu singurul cuvant ce ma poate descrie
trecerea de la o lume la alta a fost o nastere a singuratatii
azvarlita in plina lumina
in mijlocul zilelor ce tipau disperate
am apucat sanul acestei vieti si am muscat pana la sange
sorbind amestecul fiecarei zile
intr-o alb-rosie-mpletire
dintii cad sfaramati de taria degetelor impietrite
iar ochii se tarasc purtand cochilii de bezna
inutil de dure si de mute
viata m-a cocotat in varful virtualelor increngaturi sociale
si mi-a pus totul la picioare
incercandu-mi taria
am refuzat si mi-am azvarlit tot trecutul
asa cum numai sinucigasii platiti mai au puterea sa o faca,
zburand
frunzele scurma rigole vlaguite de ploaie
vantul le-nghesuie strivindu-le pana la mustire
iar noroiul solidar
strange fantomele acelor clorofile
ce s-au grabit
incolonandu-se in moarte
cerul se scobeste-ntre nori
cu crengi descarnate si pline de noduri
iar ciorile-mpletesc
poemele lungilor nopti
de singuratate

miercuri, 28 septembrie 2011

rosie lacrima uitata

ne-am intalnit pe o alee din acest parc
virtual
eu prea batran ca sa mai urlu
tu prea tanar ca sa cazi
dar fiecare aveam aceleasi buzunare pline de pietre
si strabateam desertul in cautarea valurilor
sa ne scufundam ratacitori

viata opreste in toate statiile
si apoi cu zanganit de usi pocnite pleaca mai departe
catre golul de sub arcada dreapta
acolo unde lacrima
cristalizeaza
si picura in urma fiecarui Hansel
ce-si ascunde ortul
sperand sa scape
de marea traversare

despre ea

cei mai multi cred ca n-are cum sa doara
dar de cele mai multe ori chiar doare
si doare al naibii de tare
ca atunci cand sfasii o panza si firele urla a despartire
inca de la inceput ne ia in brate
ca sa-I cunoastem mirosul
sa ne-nvatam cu gustul laptelui
dupa care facem primii pasi impreuna
cadem, ne ridicam, iar cadem si de cele mai multe ori doare
dar ne ridicam de la pamant cu genunchii zdreliti
si intram in viata incovoiati, apasati de atata nepasare
usile se trantesc inainte si-n spatele nostru
strivind degete tremurande
si mii de nuiele se zbat a toamna
crapand pe alocuri pielea
desenand trepte
spinilor ce se catara ascultand lumina
de fiecare data inchidem ochii si spunem ca n-a fost prea rau
cu toate ca sarea lacrimilor are gust de buza muscata
dar pana la urma,
ne bucuram ca putem gusta mierea
stransa intre riduri adanci
de uitare

duminică, 25 septembrie 2011

Ca un luciu e povara

Dintre toate antichitatile stramutate, ea mi-a cazut in brate
Cuiul de care era agatata a cazut cu un pocnet sec
Si s-a rostogolit printre picioarele masutei de cafea
Era o oglinda uitata, crapata si cu argintul ofilit
Ca o matroana prinsa-n culori sépia sterse
Am platit , am luat-o si pe drum a clipit stinghera a ploaie
De parca tot cerul innorat se stransese in luciul stins
Apoi am ajuns sa impartim odaia: eu strans intre bratele fotoliului
Ea strangand toata camera intre pleoape ostenite
Ciudatenia s-a aratat in timp, caci cu cat ma oglideam mai mult in apele ei
Cu atat mai transparent deveneam si mai fara valoare
Nefolositor adica
Sticla n-o sa fie niciodata diamant spune Ling Tsio
Dar cand ii cade si ultima farama de argint dintre riduri
Nu mai ramane decat o maré fará suflare
Cu urme vagi de creste-nspumate
Usor tremurate
Ca un scris sters, indescifrabil…

Nostalgia pietrei lustruite

Masa la care m-am asezat era trista
Toate serile umede ii cazusera in picioare
Cariindu-i putinele vise

Barca a putrezit asteptand evadarea
Iar funia s-a scufundat incet
Tot mai departe de lumea dezlantuita

Fluviul se uita lung la mine
Si nu-ntelege zborul arcuit al migrenei
Ce se afunda printre suflete de gheata

Masa la care m-am asezat tace
Si ciuguleste alaturi de mine din carnea pestelui
Mult prea maré pentru semnele scrijelite in os

Corul tantarilor rapusi de chemarea sangelui
Isi leagana tacerea printre faldurile-nserarii
Si-ascunde Luna intr-un cerc de jar mocnit

Un ultim val se taraie pana sub masa
Linge faramele de tacere cazute si cu un suspin
Se trage pe-o parte cuibarindu-se-n stuf…

miercuri, 7 septembrie 2011

povestea scaunului cel rau si al preafrumosului fund de printesa

din multele cusururi dobandite
cel mai dihai iesi ca buba-n frunte
caci imparatul harsait in rele
dori din suferinta celorlalti sa se infrupte
si pentru a-si hrani pofta nebuna
el puse o zaluda zgripturoaica
sa-I mestereasca-n vraji un jilt fara pereche
ce-ar fi in stare ca sa chinuie intr-una
fundul acelora ce s-ar vedea imparatese
indiferent de-or fi muieri fete
iar dupa ce-l avu dadu in tara veste
ca ar voi sa isi aleaga nevasta-ntre neveste


(daca cineva poate sa ma ajute sa continui povestea bine, daca nu nu-i bai)

dansati?

menuetul a fost inventat
din nevoia de a purta o masca
si de a evolua elegant
intr-o societate de orbi

hai sa ciocnim un pahar
spune o masca din grupul de prieteni
dar aplauzele se lasa asteptate
atata timp cat ai mana ocupata cu masca

fi tandru, saruta-ma
dar gustul satinat al mastii
indeparteaza rasuflarea calda
si ritmul alert al gandurilor

ce faci mai copile,
de ce-ti smulgi mastile din carne
cum crezi c-o sa mai rezisti
rautatilor ce biciuie?

spatiu gol

intreaba-ma,
si toate cuvintele se vor scutura
lepadandu-si coaja groasa
a stagnarii
apoi se vos strange laolalta
ridicand
caramida peste caramida
templul ce am fost candva
gol pana la durerea ecoului

probabilitate…

tot mai multa lume
se mira ca am slabit ingrozitor
si daca nu m-as hrani, as spune
dar in fiecare zi ies in targ si-mi umplu cosul cu vorbe:
seci, goale
poate ca asa si trebuie sa se intample
dupa atatea schimbari survenite
mai ca as fi tentat sa cred
ca doar coaja groasa a minciunilor
ne mai tine in viata

joi, 1 septembrie 2011

impresie…

cea mai frumoasa poezie inca nu s-a scris
asa spun toti poetii si fiecare iese cu navoadele in mare
sperand sa participe la pescuirea minunata

cea mai frumoasa poezie se citeste in suflet in fiecare zi
dar din motive de limpezire ea nu se mai arata
pana cand noi oamenii vom fi cu adevarat pregatiti

cea mai frumoasa poezie
(esenta adevaratului poem)
s-a scris cu mult timp in urma
undeva, intr-o iesle din Betleem
s-a limpezit de toata tina pe Muntele Tabor
a plans cu lacrimi de sange in cea mai lunga noapte
si a sfaramat neincrederea si incapatanarea
aratandu-ne drumul Inaltarii si Mantuirii
printre piroanele infipte-n carne

sâmbătă, 27 august 2011

aroma

iti ascultam iubirea
si sunetul se implinea rotund
sub cupola sanului tau
cautandu-ma

noaptea coboara ca o lava
cotropindu-ti pielea cu lumina ei
scrumeste-ma si pierde-ma
printre coline

jos la izvor, tacerea toarce
cum numai nisipurile miscatoare o pot face
ma agat cu disperarea nufarului
ce-si simte ranita plutirea

mono-dial

-mai spune-mi cum e dincolo te rog
-cum sa fie mama, nu stiu, e greu de spus in cuvinte
si de fapt, fiecare are drumul sau
nu seamana unul cu altul
-oare o sa-mi fie cald?
-poate sa-ti fie si sete, o sete mai uscata ca toata seceta
-ori poate ca o sa-mi fie frig?
-daca tot iti e gandul la hrana
cred ca o sa te ratacesti prin pustietatea asta
caci sufletul merge necontenit
nu se uita nici de-a stanga nici de-a dreapta

tablou

eu sunt copilul acestei case
si casa are nume de taina
care se pierde odata cu primul tipat
si-oricine vrea sa-I afle numele
trebuie sa depene firul vietii pana la ultima suflare
si-abia apoi I se da iar dreptul de-al sti
daca mai voieste.

prin fata casei se preumbla Soarele
prin curtea din spate isi face Luna de lucru
pe dedesupr stelele se strang la o claca tacuta
iar deasupra bate inima lumii
cumva mai la stanga
ca sa nu incurce lumina.

tatal meu sprijina hornul
maica mea strange talpa casei la piept
iar fratii mei intaresc peretii cu palmele lor
nimic nu se compara cu casa mea
ce lumineaza, candela in noapte.

fulguiri

soarele alearga sa-si gaseasca umbra. ce pot face eu?

cum ar fi viata daca nu m-ar haitui atatea spaime?

din toate cate le am si toate cate le stiu, inteleg ca nu m-am ridicat nici pana la genunchiul broastei.

Tsuneo aude voci, eu nici macar atat. El traieste sentimente navalnice, eu nici cu ale mele nu ma vad
Vocea din departare l-a cautat pana la marginea sufletului si a intrat sa-I dea buna seara. Desertul meu devastat inca asteapta binefaceriile ploii. Fiecare fasait ma face sa ciulesc urechile. Astept!

drumul catre fericire nu trece prin fata casei mele, el pleaca din inima mea.

floare de cires
in albe asternuturi
lacrimi tacute

gustul uitarii staruie ca zumzetul unui bondar intre petalele cazute


normele mele de frumusete m-au parasit.
-descurca-te singur au mai spus lasand intunericul noptii sa ne desparta
acum stau si ma intreb ce este frumusetea.

cine poate spune in ce consta frumusetea unui balans?

marți, 16 august 2011

09.trecerea



hai moarte să ne nuntim
şi-n pădure să fugim
în poiana socului
în lipsa norocului

în groapă proaspăt săpată
şi cu lemne-nfiorată
cu frunzar acoperită
şi cu lumina cernită

pe braţe pragul te-oi trece
eu cel cald şi tu cea rece
s-avem zilele-nsorite
şi nopţile nesfârşite

la mijlocul locului
este vatra focului
sălaşul sufletului
şi scânteia dorului

şi în focul nesurpat
arde cruce de bărbat
scânteind până la nori
din noapte până în zori

06.liniştea din adâncuri



mă gândeam să vă povestesc despre singurătate
dar mi-am dat seama că nu ştiu mai nimic
de fapt, cine oare ştie ce-i aceasta?
omul care a cucerit Everestul
nu a fost singur niciodată
el era îmbrăţişat de gândurile celorlalţi
rămaşi în urmă să-l aştepte
omul Isus care s-a urcat pe cruce
n-a fost singur
ochii tuturor se căţărau pe trupul Său chinuit
lipitori avide de sânge Dumnezeiesc
sau poate că...da, cu siguranţă că a fost singur
măcar atunci în întunericul Grădinii
când încerca să-alunge teama şi-ndoiala
nici măcar omul ce-a rătăcit pustietatea
nu se poate lăuda ca a fost singur
pentru vorbele năşteau
sute şi mii de dialoguri cu fantasmele sale
poate că doar Omul Invizibil ştie ce-i singurătatea
el ştie ce simţi atunci când nimeni nu te vede
şi nu-ţi adresează nici o vorbă
abia atunci cred
tăcerea începe să miroasă a singurătate
scuză-mă că te întreb...
ţi s-a-ntâmplat să te trezeşti din cauza tăcerii dintr-un vis?

03.tavalirea prin iarba



striveşte roua bob cu bob, aşa-mi şopteai la ceas de taină
adună mute întrebări şi lasă luna să îţi ţeasă haină

asta e viaţa mea,
o continuă şi bezmetică tăvălire
pentru a aduna ofranda zorilor închisă-n lacrimi de rouă

cu ea vă limpezesc dimineţile
şi vă dau curaj de a merge mai departe
prin deşertul de cenuşă
zi după zi
până când fiecare asfinţeşte
în marea lui de vise

e destul de monoton...
spui, luându-ţi porţia de troienită uitare
şi pleci către un alt răsărit

02.ursitoare, ursitoare



maica mea când m-o făcut mi-o dat nume de-mprumut
să îmi piardă urmele, iele, ursitoarele

şi-o luat drumul spre pădure să am ochi ca două mure
şi-o luat drumul către munte ca să am buzele mute
şi-o luat drumul către şes din cuvinte să îi ţes
doinele, ofurile, spaimele şi visele

maică…
o luaşi pe drum în sus, către cerul de apus
unde-şi joacă horele, ielele turbatele
şi-unde calcă apăsat, după ce au descântat
ele, ursitoarele
să le-ntrebi, să le descoşi
pânza vieţii să o coşi, să aduci iar fir la fir
să mă dărui, să mă nărui
cu aur, smirnă şi mir
drumul vieţii să-l ţiu drept
să am o inimă-n piept
să am minte
liminată
nopţii să îi bat la poartă
s-o întreb de sănătate
şi să curg lin pân-la moarte
ca o apă, ca o iarbă, necosită ne-njosită
şi de stele răscolită
arsă-n doruri
trasă-n gânduri
cu moartea zidită-n scânduri

01.tipatul



am intrat timid, fără să suflu aproape
şi totul părea imens, rece şi inutil
am ripostat mut şi drept pedeapsă am primit câteva palme
atunci am ţipat
şi toti cei din jur se veseleau auzindu-mă.
zi de zi îmi luam sarcinile în primire
şi apoi îmi vedeam de treabă
fără să crâcnesc
mult mai târziu am aflat,
că din viaţă nu se iese la pensie
rareori,
câte un nerecunoscător
îşi ia lumea-n cap
şi îşi dă demisia
dar nimeni nu s-a întors să povestească
cum e…dincolo

ca să faci pasul
îţi trebuie multă oboseală, cronicizată
şi un strop de nebunie
altfel nu poţi să stingi lumina.

00. prolog



Doamne cui m-ai rânduit
şi ce am de întocmit?

o venit ziua cea mare
cu cămeşa ruptă-n poale
m-o luat în palma-i aspră
şi m-o ţâpat pe fereastră
du-te-n lume şi fă-ţi soartă
nu sta ca păcatu-n poartă
şoapte duse, vorbe-aduse...

du-te copile şi trăieşte-ţi înDumnezeirea
înăsprind cerurile cu trecerea ta...
şi plimbă-ţi unicitatea
până-n vârful dealului
la locul supliciului...

gol la inimă şi sec
vorba-n doi peri mi-o petrec
şi mă lupt cu o-ntrebare
teamă mi-i să mor sau pare
că mi-i dor de ea o viaţă
toarsă-n zile, nod pe-o aţă

Hristos se sprijinea-n vorba mea si impreuna trezeam colbul peregrinărilor...

du-te moarte nu mai sta
lasă-mă-n povestea mea
nu-mi certa cuvintele
gonind amintirile

sâmbătă, 13 august 2011

04.scaldatoarea lacrimilor

sunt Fiul Omului şi am atâtea ca să-ţi spun
am obosit să car noian de măşti căci cel mai bine intru-n rolul de nebun
mi-e carnea piatră seacă şi crucea se usucă din picioare
cu sarea lacrimii ard totul şi mă doare

u...hăi....Doamne

mi-am bătut paru-n pământ
lăsând zilele în vânt
cercu-n juru-i am arat
nopţile le-am descântat
după care am plecat
caloian desferecat

m-am înfipt par în pământ
jumătate de cuvânt
şi-am unit prin vrerea mea
adâncul pământului cu înaltul cerului
m-am zidit scară la tine
şi mă-nalţ, să-mi fie bine
din lut sunt şi-n lut mă-ngrop
rădăcină făr de loc
vântul mă pleacă-ntr-o parte
mă închin şi te ştiu aproape
din toate câte grăiesc
mai mult stric şi găuresc
gândurile mi-au surpat
şi gura mi-au astupat
mi-au închis cuvintele
mi-au zidit privirile

zilele mi-s frunze-n vânt
răscolind cer şi pământ
surpând toate brazdele
îngropând poveştile

cercurile-n jurul lunii
mi le-au povestit bătrânii
am arat şi-am descântat
cerurile-n lung şi-n lat

paparudă rudă, jocul tău ne udă
şi ne-aduce ploaie ca să ne înmoaie
relele cu spusele, visele nespusele

când o fi vremea de dus
oi porni-o spre apus
să duc soarele la scaldă
dorurile să le ardă
să mă cearnă-n patru zări
să mă-adune-n trei căldări
cu lacrimi să mă dospească
şi-o altă soartă să-mi crească.

10.uitarea



spune-ţi numele!
şi numele meu s-a prelins tăcut din cartea vieţii
cât mai departe de urechile lumii,
speriat de atenţia ce i se acordă

numele meu s-a ascuns tremurând sub limbă
jurându-se că nu va mai ieşi la lumină
şi de atunci lumea se miră
de muţenia mea

numele meu s-a aruncat în brazda obrazului
trăind cu speranţa că nimeni n-o să-l afle
numai că rădăcinile lui
au prins curaj şi l-au dat de gol

numele meu, a plecat în lume să se regăsească
şi de atunci rătăcesc printre nume moarte
fără a reuşi să mă deosebesc de alţii

duminică, 7 august 2011

moby dick

da, din toate visele abstracte
scap, evadez, bătându-mi joc de cei mai iscusiţi
aruncători de vorbe-n vânt

măreţia omului, ispita cea făr de picior
mă urmăreşte-n van din vis în vis
răsucindu-mi harponul în coastă, dornic de sânge

nimic nu tresaltă fără aburul răsuflării mele
iar lumea s-ar cufunda în uitare
dacă n-aş despica apele cu încăpăţânarea mea

soarele se scutură de coşmarul morţii repetate
şi pleacă să mă caute
printre alte poveşti ce aşteaptă să le dărui viaţă

sunt al Tău, salvează-mă

sunt doar un perete cu trăsături umane
peste care tăcerea se aşterne în straturi

viaţa asta, amară e-o pauză între două dropsuri
încât mă-ntreb dacă merită efortul
dar drumul
drumul dintre gaura prin care cobori în lume
şi vârful rugului pe care-l ridici până la cruce
e doar vipie şi zbatere inutilă
de ce trebuie să-ntâlnesc răul?
de ce trebuie să gust pelinul?
de ce-am ucis toate speranţele şi bucuriile?
de ce atât de multe întrebări
pentru atât de puţin timp rămas…

carpe diem

Doamne, de ce m-ai dat atât de multe clipe
şi-o inimă atât de mică şi neîncăpătoare
de ce Doamne ai lăsat atâtea minuni
jur împrejur
aducându-mi ochii la orbire?

lumea spune că nu e bine să te întorci
dar nici să alergi prea mult în faţă
mai bine alegi calea de mijloc
şi te bucuri
pentru ceea ce eşti, pentru ceea ce ai

ploaie de iubire cade sufocându-mă
căldura ei macină
şi topeşte
Doamne, dacă poţi,
zideşte rogu-te vara asta aici sub pleoape

sâmbătă, 6 august 2011

să fie...

spune-mi, ai fost vreodată sărac?
o da, eram atât de sărac încât nu vedeam decât drumuri în cer
iar aripile mă dureau până la scrâşnet.
de câte ori lăsam ochii în pământ vedeam doar negru
cu toate că lacrima curăţa locul
de toată durerea bolovanilor
visele mi-au căzut
unul câte unul
şi fantomele lor încă mă mai chinuie
dar acum,
aici,
în adânc,
nu mai ajută
şi la urma urmei
cui îi mai pasă dacă-n cer mai sunt drumuri?

vineri, 5 august 2011

trec umbrele...

Doamne, mă gândesc să trec pe la tine
mai stăm pe prispă, mai povestim de una de alta
şi mai îmi trece şi mie dorul
şi pofta de vorbă

măi copile...
ştiu Doamne, e vineri şi trebuie să...
ai atâtea de făcut
da nu-i nimic, eu stau aici cuminte şi te aştept

uite, numai bine,
până termini treburile pe-aici prin tindă
eu mă las pe-o parte
şi număr toate umbrele ce se zbat în pleoapă

joi, 4 august 2011

astăzi

e joi, balaurul cu ochi de jar
se caţără pe hornul trupului strângându-mi soarta de gât
până când şi ultimul strop de aer cade greu
la stomac

poate că nu e prea târziu să-ţi spun
mă simt ca o bornă kilometrică rătăcind arşiţa
după-un drum ce s-a surpat în uitarea noastră cea de toate zilele
rugă zdrenţuită la capăt de arie

visele trec în viteză claxonând
dar liniştea vâscoasă înghite orice mişcare
aici, viaţa se scurge pe sens unic
cu volanul pe dreapta

din urmă, o melodie încearcă să mă ajungă
dar zbaterea este inutilă
aşa cum inutilă este şi zbaterea caruselului
între o amintire şi un lanţ ruginit

duminică, 31 iulie 2011

fragmente...

ardere

îmi caut lungimea de undă
pentru că, aşa cum spune la televizor
la capătul ei, mă aşteaptă cineva
împreună vom trage draperiile
şi vom număra stelele ce plouă peste tot
biete nefericite

***

gândurile mele, trenuri călătoare prin gări pustii
şuieră a moarte petse linii cariate
şi sparg tăcerile în mici fărâme
inutil de reci

nici moartea nu prea mai stă prin preajmă
tuşeşte ca o tuberculoasă rebegită de umezeală
îşi trage gluga pe ochi
şi piere cu tăcerile ei cu tot

***

cu cine vorbeşti acolo?
era o nălucă, a trecut să-ntrebe ce fac astă seară
şi a plecat, nimic deosebit...

cică...

„gol ai venit pe lume şi singur pleci din ea
din toate câte sunt, nimic nu vei lua...”

ce bine că nu mai trebuie să vorbesc singur
şi mai ales ce bine că nu mai trebuie să-mi răspund…
că până mâine este timp să vină altă zi

vorbele ce nu le-ai spus te vor trage în adânc
şi mii de cuţite vor tăia tăcerea
dar cine ştie ce dureri îţi vor fi date?

toată viaţa am încercat să plâng
dar din păcate nimeni nu mi-a spus
cum să tai fante în aerul nopţii

şi lacrimile se strâng platoon lângă platoon
umăr lângă umăr şi pregătesc defilarea
vocalelor gâtuite de consoane

nici chiar oglinda nu mă mai primeşte
şi răsuflarea-şi face pârtie la cer
gol am venit pe lume şi e timpul
să nu încurc al vieţii ciclu
şi până nu e prea târziu
să pier…

casa labirint

revin de unde am plecat
acelaşi cuvânt prins acum într-o altă frază
departe de semnificaţia de-nceput

să ridicăm o casă din cuvintele noastre
răsunau îndemnuri la fiecare colţ de revoluţie
acolo unde sângele se-nchega a zidire

şi nestatornic în supuşenie
treceam de la o tarabă la alta cercetând starea cuvintelor
şi vedeam limbile Babilonului netezindu-le asperităţile

am pus ici colo câte o cărămidă
dar meşterii nu mă prindeau în nici o echipă
şi-atunci mă afuriseau crezându-mă iscoada zeilor

urmele mele pecetluiau porţile
şi nimeni nu putea trece dincolo de mine
nici măcar vorbele măcinate de vânt

scuipările lucrătorilor şi meşterilor
îmi zideau umbrele fără a reuşi să mă jupoaie
de starea ultimului cuvânt

când vreau să mor
picioarele mă poartă către aceleaşi cuvinte
prin care cad în lume nou născut

viaţa mea se ridică, abur, deasupra zorilor
şi mă ascunde de furia celorlalţi
în labirint de rouă

„să plângi copile, să nu ţii în tine”

casa labirint

revin de unde am plecat
acelaşi cuvânt prins acum într-o altă frază
departe de semnificaţia de-nceput

să ridicăm o casă din cuvintele noastre
răsunau îndemnuri la fiecare colţ de revoluţie
acolo unde sângele se-nchega a zidire

şi nestatornic în supuşenie
treceam de la o tarabă la alta cercetând starea cuvintelor
şi vedeam limbile Babilonului netezindu-le asperităţile

am pus ici colo câte o cărămidă
dar meşterii nu mă prindeau în nici o echipă
şi-atunci mă afuriseau crezându-mă iscoada zeilor

urmele mele pecetluiau porţile
şi nimeni nu putea trece dincolo de mine
nici măcar vorbele măcinate de vânt

scuipările lucrătorilor şi meşterilor
îmi zideau umbrele fără a reuşi să mă jupoaie
de starea ultimului cuvânt

când vreau să mor
picioarele mă poartă către aceleaşi cuvinte
prin care cad în lume nou născut

viaţa mea se ridică, abur, deasupra zorilor
şi mă ascunde de furia celorlalţi
în labirint de rouă

„să plângi copile, să nu ţii în tine”

vineri, 29 iulie 2011

grupa mare

casa mea e o casă din inutile creioane
zidite, legate-ntre ele cu multe vorbe goale
planşeele-s făcute din pixuri fără pastă, mute
iar scările-s din tocuri cu cerneluri fine uscate-n volute
scârţâind la orice mişcare, certându-mă,
zicând că le doare

am tencuit-o cu fraze goale, uşoare,
şi am făcut şi scară la intrare
arabescurile dau bine
şi toată lumea vine
să vadă
cum pot să trăiesc într-o casă
cu vorbire la stradă

căci da, casa mea
se tutuie cu toţi trecătorii
şi povesteşte câte şi mai câte, de te iau fiorii
nu poţi să ţii nici un secret în casă
că spune tot ce-n ziduri o apasă...
în rest, ce pot să spun,
e-o casă frumoasă...

sticla de lampă

pe timpuri când pe hornul casei
ieşeau balauri adormiţi
bunica-şi pomenea toţi morţii
îşi lua iertarea din metanii
şi rezema uşorul uşii
cătând lumina ce se fulguia a sfinţi

nicicând o noapte nu trecea prin faţa casei
făr să-se-oprească-n gura sobei la poveşti
iar Buna răsucea fitilul lămpii
lăsând oglinda să răsfrângă-al său adânc

în susurul de lemne dumicate
se lasă pleoapa grea şi-nchide prinţi şi iele
poveştile nu pot şi nu vor să sfârşească
pe rugul temerilor printre pieze-rele

mai e şi mâine-o noapte
când stele pe cer
s-or strange pentru-o clacă
chiar dacă în zori pier

sa plangi copile...sa nu tii in tine...

ai auzit de omul care moare cate-un pic?
se face mic si pic cu pic
se scurge-n uscaciune si dispare
il doare oare?

marți, 19 iulie 2011

am uitat...

stressul nostru cel de toate zilele
indura-te si lasa-ne o farama de timp liber
in care sa nu mai vedem cancere, aviare, gripe porcine
si tot felul de sindroame

Doctore, daca iti este mila de sufletele bolnavilor tai
(si poate ca intre timp ai uitat ca ai depus un juramant)
iarta-le lor toate analizele, arunca rezultatele
si incearca sa le zambesti uitand toti terminii

candva, poate ca nu mai departe de 50 de ani
lumea murea linistita si impacata
fara sa stie de SIDA, fara sa-si controleze glicemia si colesterolul
si fara sa stie ca stratul ozon se faramiteaza ca un cauciuc uzat

privesc in jur si vad lume obosita
vad lume satula de atatea nenorociri inventate
si mai ales, vad lumea dornica de uitare
si asta nu e bine, pentru ca numai impreuna putem reusi!

dar astea sunt simple vorbe, fara reteta si fara denumire stiintifica...

luni, 18 iulie 2011

camera obscură

se făcea că moartea îmi intră pe gură
ca o ceaţă dusă de gânduri fuioare
rătăcind cusături de seară
mi-am dezbrăcat trupul să mă-ncălzesc
iar sufletul s-a desprins din cheutori
luându-şi zborul
cuvintele cu irizări fosforescente
s-au revărsat, îngânând tăceri de cascadă
cine are ochi de văzut
şi urechi de auzit
nu uită...

iată că pelicula impresionată
lasă umbrele să-şi doarmă somnul
învăluite în tonuri de lumină

de spus când şi când...

cred că nu ne-am mai scris de când lumea
şi că nu aş fi vrut, dar aşa a fost să fie,
cred că nu-s nici primul şi nici ultimul prieten
care uită

dăcă tot o să mă sui în pat şi-o să mă pregătesc de culcare
măcar un telefon să-ţi dau, să ascultăm tăcerea împreună
să închid apoi şi să-mi cânt de noapte bună
două tăceri mai lungi

ultimul mail la care nu am răspuns
s-a surpat ca un zid îngropându-mă în uitare
cu tot cu scuzele pe care n-am mai reuşit să le rostesc
şi care rod ca rugina

dacă viaţa nu a ştiut să ne facă egali
şi să ne ofere acelaşi loc pe podiumul iubirii
cu siguranţă că moartea ne va semăna
între brazde, frumos aliniate

cu siguranţă că între visele tale şi uitările mele
ansamble deteriorate ale unei ipotetice maşinării van der graaf
s-o naşte scântei moarte prematur la apariţia zorilor
când viaţa ne aruncă în acelaşi inutil malaxor

ştiu că am vorbit prea mult
dar nu aveam cum să-mi ascund pofta de a te şti aproape
atât de aproape încât să pornim o binemeritată reacţie de fuziune
şi să renaştem mai grei, mai plini de cuvinte

duminică, 17 iulie 2011

Rotundul

doctore, nu ştiu ce s-a-ntâmplat aseară
dar geamul meu a plecat brusc din cameră
şi luna a rămas agăţată-ntr-un colţ
de credeai că mi-am aprins lumea-n cap

drept să-ţi spun, îmi părea rău de ea,
o vedeam umflată toată
rotundă ca o lecţie de balet
şi palidă. aproape că era translucidă

Doamne ce m-am mai speriat atunci
am crezut că o să rupă din perete
sau că o să zgârie geamul
mătuindu-l cu lumina
bine că a trecut noaptea fără alte incidente
şi mai ales, bine că n-a lătrat a moarte
spânzurată cum era
sus în colţul nevopsit al cerului

miercuri, 29 iunie 2011

ravasiri...

cei ce au otrava-n suflet
cei ce zamislesc urgie
iarta-I Doamne cu iertarea-Ti
si alunga-a mea trufie

...

credeam ca moartea doare,
nimic adevarat,
e doar o revarsare
de “am fost” in “am plecat”

Căutări...

sminteala-mi este dată ca povară
e crucea ce mi-o port din loc în loc
m-am alungat din lume şi din viaţă
cu moartea mă retrag pân’la soroc

trecutu-şi doarme somnul în uitarea mea
iar viitorul nu-şi găseşte loc
în mine naşte-moare clipa ce se vrea
o za în lanţul fără de noroc

eu sunt copacul ce-şi dezgroapă rădăcina
şi-o smulge din pământ cu gheare crengi
îmi sfâşii coaja ce-mi îmbracă aspru rana
şi trupul crucii mi-l ofer plângând

nimicul mă doboară cu faţa la pământ
dar până şi pământul se strânge-n calea mea
rostogolit prin vremi dărâm tot ce e sfânt
cu toate disperarea mi-e ispăşirea grea

incapacitate de plata

criza asta sufleteasca
mi-a dat toata economia peste cap
iar la capitolul importuri-exporturi
totul a explodat
nu mai am nimic de oferit
si nici de primit nu mai sunt in stare
sufletul meu s-a-nvaluit
intr-o membrana modificata
de atatea emostatice

din cauza prabusirii cursului
visele s-au imprastiat
cu viteza bilelor colorate
ce curg din buzunarul gaurit, iar
titlurile mele nu mai au nici o cotatie
si nici putere de rascumparare
nu mai am

declararea falimentului
e numai o chestiune de ore
sau zile aruncate la inchisoarea datornicilor
asa ca puteti pastra ca amintire
sau arde
sau arunca
toate hartiile ce le-am semnat
cu propriul sange
la bursa vietii

marți, 28 iunie 2011

demult…

pleacă de-aici, ţi-am spus doar că am lepră
şi boala asta-i ca un câine, dă târcoale
mai roade-un os, mai sfâşie în carne
şi ce nu poate dovedi zvârle pe jos

te-ai aşezat în praf şi mi-ai luat mâna
şi chipul, blând mi l-ai întors ca să-ţi văd ochii
în palmă-ai adunat lacrima stinsă
iar buzele-ţi pe faţa-rană-au sărutat

e mult de-atunci, trecutul mă îngroapă
şi rana care-am fost ţi-aşteaptă mângâierea
în fiece apus mă scald şi apoi mor
cu orice răsărit în viaţă mă cobor

luni, 27 iunie 2011

omul oglindă

îţi laşi mâna să cadă
şi mâna-mi cade grea
o lacrimă-ţi străluce
eu plâng de vreme rea
arunci pomană-un zâmbet
şi gura mi-o lăţesc
ţi-nfigi unghia-n carne
şi sângele-mi mustesc
reciţi fraze alese
cuvinte seci dospesc
din tot ce omenesc îi
nimic nu am firesc
tu arzi pe-altar trăirea
mimez că ard şi eu
dac-aş putea oglinda
s-o sparg, să fug departe
să scap din cercul greu
laşi palmele pe sticlă
şi-apeşi, le las şi-apăs şi eu
simţim cu-nfiorare
că tu eşti eu şi-n schimb
eu trec în locul tău...

duminică, 26 iunie 2011

si daca nume n-am...

Simteam nevoia launtrica sa cred. Era o arsura ce ma mistruia si trupul cerea necontenit indurare. Pacea mult dorita nu putea veni din afara. Era in mine, parte din suflet si din trup iar cerul fagaduintei ma cerceta de la ferestra cugetului. Orice flacara ar fi fost buna ca sa mistuie zgura adunata. Sufletul meu astepta cum numai savanna parjolita de soarele verii asteapta focul pustiitor si in acelasi timp de viata datator. Traznetul cade cu uruit asurzitor dar lutul nu-i raspunde, e prea multa asteptare incrancenata adunata-n seva moarta. Fulgere asurzitoare sfasie bolta si se reped haita flamanda sa muste din trupul ostenit. Prima scanteie da semnalul. Vreascul canta a moarte si poarta lumina de la punct la flacara. Rugul tremura in carnea lemnelor si cu un oftat se lasa cotropit. Limbi de foc aduna roua lacrimilor si-o poarta catre inalt...

focule, voinicule,
cearta-mi rasuflarile
spala-ma, albeste-ma
si-n ceara zideste-ma
in catuie sa m-asezi
noaptea sa o luminezi
sa ma faci scara la cer
noptii sa-i cant lerui ler

lumină de la licurici

pe buza gropii se prelinge noaptea
cu tot cu stele şi cu veghea lor
lumina-nchide ochii ostenită
şi se-adânceşte-n somnul viselor

privesc în faţă groapa nesătulă
o poartă ce mă-ndeamnă să o trec
cerul mă ia în braţe şi mă-nchină
şi ploaia i se strânge nod în piept

piciorul crucii se preface-n scară
şi împreună facem pas cu pas
las gura lumii să se-nchidă-n urmă
uitarea ţine loc de bun rămas

pe-un fir de iarbă am lăsat înscrisuri
şi visele pe-o rază le-am brodat
în rouă-mi oglindesc toată mirarea
de viaţă mă dezbrac, mă dau plecat

sâmbătă, 25 iunie 2011

ecou

auzi cum cântă moartea?
cerşeşte sub ferestre
când roua se usucă
şi-n suflet e pustiu
sub văl de spaimă luna
prin cercuri se ascunde
şi candele aprinde
sub răstignite zări
mă duc, te duci, se duce
şi jalea plouă-n urmă
adie răsuflarea
şi mă petrece-n humă.

moartea bobului de grâu

cerurile s-au aprins când pământul s-a deschis
mână grea ne-a mângâiat şi-n beznă ne-a aruncat...

“mai bine să te usuci decât roadă să aduci
că roada înseamnă moarte
şi nu te-a duce departe”

aşa-şi cântau boabele speriind ungherele
căutând colţurile să nu-şi poarte morţile

în pământ m-a găzduit şi iesirea mi-a zidit
noaptea moartea mă-ncolţeşte, dar e cald şi îmi prieşte
îmi las coaja verbului ofrandă pământului
şi cuvinte rădăcini să caute-n adâncimi
din jur iau tot ce se poate
îmi prieşte dar mă doare
pân’la punctul de cedare
măa desfac şi mă strecor
răscolind pământ şi cer
căci fără soare eu pier
din ce-am fost sunt şi mai mult
şi-mi leg umbra de pământ
mă înalţ, mă întăresc
în spic verde înfloresc
şi mustesc de vorba aleasă
ca să aveţi belşug în casă
litera în mine coace
şi cuvântul nu-mi dă pace
am murit? am renăscut? altul sunt? alt început?
sfarmă-mi gândul, sufletul
ca să-ţi cuprind cugetul
se te ţes în carnea mea unde-am scris istoria

miercuri, 22 iunie 2011

uimirea grăuntelui de nisip

dialoguri


nu ştiu de unde am venit şi nici ce cale o să apuc
ştiu doar că apa mă scaldă-n promisiuni şi valuri trec să mă sărute
visele se şlefuiesc aşa cum toate asperităţile o fac
sau pleacă să caute alte proeminenţe

marea mă alintă, în adânc mă trage
vălurind mişcarea, implacabil sens
sunetul se stinge, lumina se cerne
tăceri unduite şi eterne umbre
cu mâna-i de apăa mă strânge la piept
drumul mă petrece lin, tăcut şi drept
spune-mi unde mergem?
ce am de făcut?
toate ce mai ştiam încep ca să uit
marea nu-mi răspunde, tăcere deplină
şi căderea amplă bucla o înclină
guri deschise ritmic visele aspiră
să le toarne-n creşteri
cu cercuri de lună
spaima mă apasă, mute întrebări
scufundare lină gonind depărtări
gura-nfometată, pândă, aspirare
degete de apa, carne, înşelare
trupul se desprinde într-un spasm visat
şi în pliul moale, cad, sunt încastrat
trupul se-nfioară să mă-arunce-ar vrea
cercul se închide sunt osânda-i grea
timpul se topeşte cu-al său strai mă-mbracă
în tăceri mă-nchide placă peste placă
din mormânt de piatră
simt iar că plutesc
aer şi lumina, dar Dumnezeiesc
scoica-n valuri cade căutând sfârşitul
redescopăr viaţa, reiau începutul
lumea din adâncuri moartă-i pentru mine
în sidef, o perlă, mă întorc în lume.