joi, 31 decembrie 2009

preludiu

...splendoare-n iarba...

Năvăleau puhoaie peste mine
Ca amintirile nehotărâte
Scăpate din lesă.

Bobocii plezneau
Petarde inconştiente,
Răspândindu-se multicolor

Mă ascundeam după pleoape
Şi lacrimile scânceau
Cu faldurile răvăşite.

Miresmele primăverii,
Buze nestăvilite
Mă căutau ameţindu-mă.

ajut-o să respire !!!

...să nu mă crezi...

am luat o supradoză de viaţă
iar speranţele alergau de-a lungul venelor
băgând sirena şi girofarul,
de nu mai ştia semaforul cum să se-mbrace:
verde cenuşiu mortal
sau galben cirotic
cu irizaţii
căci roşul oricum era trecut.
Am luat acul, am căutat valva potrivită
şi-am zgâriat deasupra ei.
Vena a căscat gura
avidă să simtă aerul din plin
şi inspira ca nebuna, de parca s-ar fi terminat aerul.
Am lăsat-o să-şi facă de cap
Până când transparenţa aerului
s-a ruşinat, înroşindu-se.
păcat. era prea târziu.
înglobasem totul
sfredelindu-l cu tunelul venelor goale.

noaptea

...tocătură...

am deschis ochii pe cerul amintirilor
şi am văzut singurătatea încremenită într-un ţipăt mut
senzaţia că trăiesc printre ruine bine-ngrijite
m-a pătruns ca o burniţă ce-a uitat să se oprească.
fi-va mie tot potopul întrebărilor părăsite
şi toată truda prafului ce poartă lumina.

am deschis ochii pe bolta sufletului
şi toate chipurile se-nvălmăşeau, efemeride ce purtau lumina
într-o cavalcadă silenţioasă, fantomatică,
fără ordine, trompeţi şi curieri.
cucerire mută,
totală.

am cerut vieţii un coctail
iar gustul de rânced
al singurătăţii
m-a urmărit ca un coşmar
printre sloiurile geloziei,
singurătate şi gelozie
în doze egale…

pe măsură ce-mbătrâneşti mănânci tot mai puţin
şi vezi că amintirile te ţin mai mult
ca un tratament
prescris de o mână senilă.

singur la capătul lumii
ascult luna ce-şi tremură umbrele
şi-aştept.

Fără bani



Mă crizez încontinuu
Mai ales că am făcut împrumut
Ca să trec Styxul
Girându-l c-o viaţă
Aplauzele curg
Udându-mi masca
Şi feţele-aşternut
Mă şopteau pe la colţuri
Cine cui îi pasă?
Ghilotina
Nu s-a uitat unde cade
Şi cum eram plătit în clipe
S-a dus dracului bucuria.
Şi-acum sunt lefter
Trăgând de câte o zi
Lungind parcă agonia.
Paradoxul mă striveşte
Cu nonşalanţă:
Pot să cheltui câte zile vreau
Dar nu mi se scade nici o clipa
De pe răboj.
Deşi am o mulţime de lucruri
N-am ce-mi doresc
Pot să cumpăr toate femeile
Dar nopţile mele sunt goale de clipe
Aş trece înapoi să-mi pierd urma
Dar cu ce plătesc
Luntraşul?
Ce viaţă ciudată!


(author: Imapix http://www.pxleyes.com/blog/2009/06/100-touching-photos-expressing-loneliness-and-solitude/)

levigare...

Sfîrşit de drum amânat la nesfârşit:
pe pat o căsnicie destrămată
pe hol, umbra ei, rece
ca şi nuditatea frigiderului.
Drumul către mâine
amintire fără bagaje
Despre alt spaţiu şi alt timp.
merită să mai caut
un loc unde să vreau să mă întorc?

Neputinţa evadării
pictează pe fereastră
un cer întunecat,
plictisitor
până la măduvă…
să trăieşti fără să faci ceva.

Ai o lama de ras?

miercuri, 30 decembrie 2009

dodecafonie

mi-e ţâţa grea
şi laptele-i de piatră
viaţa plecat-a, s-a uscat, e moartă
mă trage nepovestea şi verbele-ngheţate
mi-a răsuflarea grea înfiptă-n spate…

e luna ca un pântec de fecioară
şi buzele se potopesc sleite-n geam
ţi-e răsuflarea aprigă, urlată
tăcerile, un abur istovit
ce-l respiram

uitarea se lipeşte, o cocoaşă
diformitate ce te-apleacă la pământ
din rădăcina sunetului te năşteam, femeie
dar sub blestem uitat-am numele-ti
dorit cuvânt…

pe-un umăr îmi răsfir eternitatea
în care-nvălmăşesc iubirile-nrămate
bătute-s cărţile şi timpii îi amestec
o pasienţă şi-un destin
încărunţit…

de-a buşilea printre cuvintele glodoase
mânjitu-m-am cu sterpe necuvinte
o rimă leşinată şi uscată
mă-ndeamnă şi-mi şopteşte
ia aminte…

mă lupt cu valurile laşităţii
şi braţele-mi cad frânte
din pământ
noi verbe caută să se înalţe
şi aripile nervi îşi iau avânt…

mă doare…

pod de gheaţă…

leneşă tăcere…

cornişă…

peste ţurţuri

şi pustietăţi…

Întrebare



Ce-a vrut moartea de la tine ?
Totul. Tot ce aveam:
trupul, amintirile, slăbiciunea, contradicţiile...
ei îi plac foarte tare lucrurile astea.
are o mulţime de tentacule, pe care şi le-a întins
prin nasul şi urechile mele şi prin ochii mei
şi m-a supt ca printr-un pai.
mă cutremur numai cînd îmi aduc aminte.
şi ca răsplată ?
tot felul de minunăţii, prea bune pentru mine.
E ca un cuptor care înghite şi topeşte tot ce-i iese în cale.
ceva de o frumuseţe care-ţi taie răsuflarea
şi de o cruzime fără seamăn…

Doar lacrimile prinse-n colţul ochilor
străluceau ca nişte diamante.

noaptea la sfat...

hai ku… mine…



marea caută.
crestele valurilor
spală tăcerea…

ne-am întâlnit pe malul mării
eu costeliv, ea trecută
speriind noaptea cu un foc
anemic şi halucinant.
valurile ne scuipau încercând să ne ajungă
iar pescăruşii scăpau singurătatea din cioc.
i-am oferit o gură de aer
din sticla prăfuită
şi ea mi-a oferit un sandwich
o viaţă între două felii de noapte.
am mâncat şi-am băut
privind focul ce stătea să fugă
lingând nisipul.
nici luna nu se simţea prea bine
îşi legase falca în trei inele
sperând s-o lase măseaua,
doar vântul îşi făcea de cap
răscolind tăcerea şi-njurând
că nu-şi găseşte luleaua
din spuma mării.
când mai treci Coană Mare?
când ţi s-o face de ducă măi băiete
numa ai grijă de potecă
să nu mă termine până te-oi ajunge.
s-a ridicat, smulgându-mi-se din carne
şi-a plecat vânturând durere
şi noapte.


(Foto: Photos de nuit - Beaucoup de loups-garous cette nuit là... )

moartea luminii...

şi ţurţurii curgeau...



la graniţa
dintre viaţă şi moarte
trupurile noastre contopite
desfrunzeau lumina

am gustat viaţa
cu fiecare tremur, cu fiecare spasm
sânul tău fremăta, lan aplecat
de sărutul vântului faun

intram în noapte
cădeam din moarte
şi buzele se sprijineau
scrijelind aerul

s-ar putea să nu ne mai întâlnim
dar oriunde voi fi, îmi voi aminti de tine
şi chiar de va fi doar o vagă amintire
îţi voi putea vorbi toată noaptea

unde eşti ?
am ridicat ochii şi am privit în jur
nu recunosc nimic, nici măcar direcţia.
singurul lucru pe care-l disting
e drumul spre nicăieri
din inima acestui abis


(Foto: Ţurţuri - Submitted by: Lazaroaie Gigel)

şi ploua…




aruncă umbrela şi ia-mă-n braţe
pierde-mă, uită-mă
adună-mă
şi ploaia ne udă,
de sus până mâine
în jur nu-s decât maşini rănite
ce se târăsc printre băltoace.
plouă fără zgomot,
tenace, insistent
suntem uzi până-n rădăcină:
părul, obrajii, hainele, dorinţele, mustesc
şi cuvinte jilave
se strecoară zgribulite
pipăindu-se.

îţi place de mine?
da îmi plouă şoapta,
îmi place cum te îmbraci,
ce faci, ce spui, cum umbli
îmi placi în totul
aşa că nu-ncerca
să schimbi ceva
ce-ar putea să iasă prost
rămâi aşa cum eşti:
udă, lipită de mine
şi mai ales, curioasă.

duminică, 27 decembrie 2009

confuzie...

...pendulând...

Am gustat dragostea
liniştită, blândă, transparentă
cer de primăvară curăţat de nămeţi
ca o amintire faţetată şi şlefuită

dragostea vie, sălbăticiune,
aleargă dezinvoltă
trăieşte, respiră, pulsează
cutremurând liniştea

cine a trăit gustul
ar putea oare alege
ţărmul?

celei care...




te-ai strecurat în aşternut
şi cu-n sărut tăcerile mi-ai dat
m-ai stors de amintiri şi mi-ai lăsat
cenuşă-n colţul buzelor.

cu ochii adânci m-ai pironit
cernându-mă-n suspine
treceau trăirile cocori
rupând uitări din mine.

m-ai răstignit şi m-ai uitat
o lacrimă în noapte
amprentă-n carne ai lăsat
topindu-te în şoapte.

mi-a patul iad şi gândul rai
lumină-n întuneric m-am surpat
mi-e carnea lest şi oasele s-au rupt
catarg, în noapte far mi-erai.

o noapte cât veşnicia

m-am închis în liniştea iubirii
şi m-am ascultat murind
murmurând un rest de lumină
la umbra genelor aburite.
din floarea cuielor grave
picură lacrima stelei neprivite
şi-a apusului biciuit de ploaie
zburătăcind ca flacăra feştilă
lemnul spinului mă soarbe
şi carnea se dăruie ofrandă
înălţând catapeteasmă de oase
cheie de boltă, lacrima.

manufacturier

din caierul nespuselor
am tors firul vorbelor
şi-n urzeala viselor
am ţesut versuri
împrumutându-le
gândurile şi trăirile,
fruncte cu miez şi arome.
în ochii orbi
mai port umbra razei
ce-a dezlegat cuvântul
redându-l sieşi
pentru a se răstigni
în albia timpului
întrupându-se
în aromă şi dulceaţă.
nu pentru nemurire
ci pentru vieţuire.

orfan




te-ai aciuat în braţele mele
tremurându-ţi spaimele
mică sălbăticiune.
să nu mă părăseşti
îţi şopteam
alinându-te
mângâindu-ţi îndoielile
şi hrănindu-te cu visele mele

trecerea timpului
modela închisoarea de lut a sălbăticiei
împlinind-o, rotunjind-o
aşa cum coacerea misterioasă
umple de-aromă şi dulceaţă fructul.
eram.
în eu acum ne contopeam
şi timpul nostru se-mplinea
în ochii ei.

soarele s-a crăpat
şi cerul pârjolit s-a-ntunecat
în ziua-n care dorul de sălbăticie
te-a luat
şi-n moarte m-ai lăsat.
inima s-a golit secătuind fântâna
cenuşă ce-mi răstoarnă în clepsidră mâna
plecând ai luat toată răbdarea
puterea de-a mai alinta
şi piatră de mormânt, iubirea
mă-nchide-n viaţă.

Cei tari şi-o iau în freză

cand iunie doare...

pentru a decăli oţelul
şi a-l aduce într-o stare jalnică
îl încingi la roşu – instantaneu dacă se poate
şi-apoi îl laşi în plata colegilor de celulă
şi-atunci tovarăşul a spus Piteşti
şi pe loc s-a făcut larmă mare
mai mare ca Aiudul şi Gherla
şi s-au umplut cimitirele de fier vechi
şi de rugină
şi a fost şi Canal,
şi-oţelul scrâşnea lovind piatra
şi-au fost Balta şi Delta
şi nuferii-şi trăgeau seva din fierul mort
iar pe cer se-aprindeau stele roşii
urlând: ocoliţi zona…înalţare periculoasă
şi a venit ziua Berevoieşti, şi Scorniceşti
şi Petreşti, şi-oriunde eşti
te-ngrozesti
că masele plastice
au substituit până-n profuzime
structura oţelului
inventând întrebarea pavloviana:
ce dracu are omul ăsta că de câte ori se-aprinde lumina
îmi mai aduce ceva de la răsărit.

Credinţă, speranţă şi iubire


(Foto by even)

Femeie, iată vina ta:
Te găsesc vinovată că ai vise frumoase
Şi te condamn la muncă şi suferinţă pe viaţă
pentru păcatul de a le avea.

Şi s-a facut tumult mare
Şi zarvă printre visele ce-alergau despletite
Cu vălurile aripi. Moarte
Uitând să mai zboare.

Vremile ţi-au trecut.
Din jale s-a întrupat visul cel mare
Semănându-şi trăirile
Şi speranţele.

Mamă, uită-te la mine
Mi-s crengile scrumite, neroditoare.
De ce nu înfloresc visele,
Pe braţul ce doare?

Abia când vei creşte,
Vei înţelege copile că-n slove prezise
Sortit ai fost să devii
Judecător de vise,

bocet de nuntă

Of, prost eşti Gogule!
De ce oare ţi-a trebuit cascadorie?
Sunt milioane-n lume care bat cărarea în prostie
Ce trebuia să fii tu altfel? mielule.

Tu chiar credeai că orice zboară se mănâncă?
Succes înseamna: muncă, lacrimi, sânge, iarăşi muncă.
Scamatorie, asta trebuie să faci în viaţă
Să nu se vadă că marionete tragi de aţă.

Când râul turmă creierele-şi poartă
Tu te-ai găsit să te hlizeşti ca Murga-n soartă?
Şi semne să le faci din rând să ias-afară
Copil bălai cu râsul într-o doară…

Tu şti că-n bantustane ziua-i noapte?
Şi că-ntre caste apa încă se desparte?
Ce-ai căutat să ieşi din lumea ta?
Făr-să te-ntrebi dacă şi ei te-or vrea.

Credeai că-n Styx scăldatu-i la-ndemână?
Te şi te vedeai cosind în valea-ţi de lumină
Şi te-au culcat iar lauri îţi creşteau din spate
Acuma dormi.Litania ţi se prefiră-n şoapte

Joc, jocuri, jucărie


(Foto by paololivorno)

E jocul meu: pe viaţă şi pe moarte
Turn ce se năruie-n sclipiri de vise sparte.
Războiul nu-i o bătălie câştigată
Victoria cu degetul te-arată.

Văd! E doar masca ce şi-o pune o idee.
Aud! Sunt verbe ce-au murit petale. Rozacee
Şi miroase. Sunt amintiri ce se desprind de oase.
Când degetele scurmă în trăiri cleioase.

Ia-ţi libertatea! Fugi din astă lume,
Mirosuri, glasuri, chipuri, toate vor să te adune,
Greşeam. În visul meu ai spus că mă iubeşti
Dar m-ai presat în cartea de poveşti.

Din jocul tău pe viaţă şi pe moarte
Te-am alungat. Te-am rătăcit în noapte
Succesului i-am pus pe umeri haină de lumină
Eşecul te mângâie, durerea îţi alină.

Te-nşeli. Eşecul l-am lăsat să mă aducă acasă,
Când ziduri de preaplin în lacrimă apasă
Succesu-mi este cârjă, atela şi baston
Lumina-i curge-n valuri, tăcere de amvon.

Solo


(Foto by Romeo Koitmäe)

Mi-am scos sufletul din cutie
Şi toate simţurile erau întinse pe cordar.
Acum iubirea poate să treacă peste,
Acordându-mă.
Cortina tremură, încet se-nalţă
Şi viaţa se aşează mai bine în scaune, aşteptându-mă.
-De ce închizi întotdeauna ochii?
-Ca să văd sunetele.
Cuvintele se înfăşoară căutându-mă
Iar literele mă ciupesc, pizzicato.
Acesta-i partitura ce am descifrat-o,
De unul singur.

La început a fost cuvântul!

Gând de neofit

Sluţenia interioară,

Poate fi vindecată sau nu?

N-am cunoscut şi nu cunosc pe nimeni

Şi-n profunzime, nimeni nu mă ştie

Încerc ca să-i ghicesc pe cei din jur

Şi cred c-am nimerit,

Greşit.

Sunt doar o maimuţă,

Rătăcită în faţa unui computer

Ce nimereşte din când in când

Să tasteze ceva inteligibil.

Un da pierdut,

Într-un şir de semne.

Consult

- daca n-ai bani de specialist, suporti -




M-am îmbolnăvit subit.
Aşa-mi spune medicul de familie.
Şi dacă nu aş fi făcut analizele indicate.
Dar le-am făcut.
Şi mi-a ieşit că am, auzi Dom’le:
Sindromul lui Ulisse.
(Fi-i-ar să-i fie de cap bolile de le-a adus în lume).
Şi uite aşa, trebuie să-i îmbrac singurătatea
Să-i port sentimentul eşecului
Şi mai trebuie să şi lupt pentru supravieţuire.
De parcă viaţa mea nu mi-ar fi ajuns.
Da-ntreb şi eu,
Din asta se moare?

Dau anunţ

Copilăria mea a fugit,
Ascunzându-se intre semnele tastaturii.
Mă doare? Aiurea, ce poate să fie durerea?
E cumva ultima versiune de la Warcraft? N-am auzit.

Mamă? Uita-te şi pentru mine afară,
Şi spune-mi ce se reflectă în fereastră
Hai mamă, ce dacă plouă, Cum? Să ies?
Păi şi peste doi ani tot aşa o să plouă.

Azi am primit un pps,
Doamne ce frumoase sunt animăluţele alea,
Oare la pet-shop-ul virtual au si mâncare pentru ele?
Trebuie să aibă, că doar online se găseşte orice.

Ultimii cinci ani m-am jucat de-a oameni mari,
Şi făceam ce făceau şi ei. Dar parcă n-au nici un haz.
Şi nici jucăriile nu mai sunt la fel.
Şi-au culcat somnul printre dârele de praf. Din viaţă.

Anotimpurile iubirii - Vara

Pământul e fierbinte,
Noi, suntem reci.
În sufletele noastre
Cresc,
Atomice ciuperci.
Frunzele cad arse,
Noi toamne se nasc
Oameni de cenuşă
Se zbat sub alt teasc.
Lumea se petrece,
Strivit cuib de cuc
Noi lumi se vor naşte,
Într-un gri, caduc.
Sub falduri, eternul,
Mai naşte un veac.
Tristeţea din noi
Îşi caută leac

Anotimpurile iubirii - Jumătate

Soarele se-aruncă-n mare
Inecând ţărmul pustiu,
Valurile se alungă
Răscolind nisipul viu.
Suntem blânde muşuroaie
Mestecaţi de-a vieţii sare,
Spulberatele castele
Val pe val pierind în mare.
Lumea s-a născut din ape,
Si de apă va muri!
Apa lacrimilor noastre
Taina sfintelor iubiri.
O iubire, o chemare,
Spartă de furia mării
Cioburile ei sărate
Un suspin în briza serii.
Stelele, pândesc cărarea
Nesperatelor iubiri
Şi nisipu-ncet ne cerne
Versul crudei izbăviri.
Sărutările se-nnoadă,
Într-un fir de curcubeu
Şoapta patimii mocneşte
Ca o vatră, stinsă ieri.
Ţestul sfintei revelaţii
Aluat etern dospeşte
Peste buzele jilave
Glasul vietii izbucneşte.

Anotimpurile iubirii - Vis de mai

A vrut să îşi ia zborul
Stârnind pustiu de aur,
Cu aripile arse
Căzu învins, plângând.
Tristeţea ucide,
Durerea doboarã,
Vedenii îl încearcã
Doreşte acum să moară.
O mână i se-ntinde
N-o vede. A orbit!
Un ultim vers pe buze
Se pierde în şoptit.
Ar vrea să urle-n beznă,
Să muşte din pământ,
E jgheab eternităţii
E flacără în vânt.
Pe ruguri, de milenii
Au ars cutezătorii
Dar lacrima se stinge,
Nebunii-s daţi uitării.
Sub frunţile tembele
Miasme-nvelesc,
Nebunii sunt candizii
Ce ard pentru un vers.
Suntem Iisuşi pe stepa
Umanei rătăciri,
Golgota e în suflet:
Blestem şi izbăviri.
O cruce-i conştiinţa
Purtaţi suntem de ea,
Iubirea ne petrece
Prin ani. Pe-aripa sa.
Cândva am furat mărul
Etern blestem păgân
Prin Edenul de vise
Nebunii-şi fac tărâm.

Anotimpurile iubirii - Echinocţiu

Copacii, îşi plâng tristeţea
În fiecare primăvară.
În frunzele lor,
Arde seva iubirii.
Noi,
Suntem trişti.
Noi,
Suntem uscaţi.
Nicicând,
Nu va mai germina
Iubirea ce ne apasă.
E trist.
În suflet e iarnă.
Ne-am ascuns sub zăpadă
Şi plângem.
Plângem
Toate frunzele,
Ce au murit în noi.

sâmbătă, 26 decembrie 2009

Anotimpurile iubirii - Primăvara

Stau între brazde,
Sunt omăt.
Şi luna se oglindeşte
În ochii mei,
Căutându-te.
Îţi apropii suflarea
De sufletul meu,
Şi bobocii îţi îngheaţă
Pe buze.
Du-te pasăre călătoare,
Udă-ţi aripile
In soare
Si vino.
Te aştept,
Sunt omăt.
Suflet mort.

Anotimpurile iubirii - Primul sfert

Anotimp al nebuniei
Ce dezmăţul îl invoci,
Iarba naşte altă iarbă
Mugurii sparg în boboci.
Printre boabele de rouă,
Ce sclipesc în jarul zilei
Reânvie amăgirea
Ca sărutul unui mâine.
Sufletul cere clemenţă,
Trupul se-ncordează arc,
Şi săgeata nebuniei
Se aruncă peste veac.
Suntem oameni. Animale
Ce pândesc cu raţiune,
Bolta zilelor de mâine
Focul dragostei nebune.
Suntem lebede pe marea
Omenescului destin,
Suntem ură şi iubire,
Suntem lacrimi si venin.
Suntem aspri ca pământul
Răsturnat în brazde noi,
Răspândind în zări sămânţa
Amintirilor din noi.
Înverzim ca primăvara.
Lacrimi spală de noroi,
Petrecuţi suntem de jarul
Amăgirilor din noi.

Anotimpurile iubirii - Iubirea

Înainte de cer şi pământ,
a fost iubirea
absolută, calmă,
profundă.
A fost şi este.
Pătrunde, umple
Şi leagă totul,
În nemărginirea sa.
-Numeşte-mă Omule!
-Mare…
-Arată-mă !
-Neînchipuită…
-Atinge-mă!
-Inaccesibilă…
-Găseşte-mă!
-Omniprezentă…
-Trăieşte-mă!
-Îmbracă-mă…
-Sfârşeşte-mă…
Căci om fiind
Pământului mă dau.
Şi-acesta cerului se-clină,
Şi cerul se supune ţie
Căci tu eşti începutul.
Şi sfârşitul
Fără de sfârşit.

Copacul cu ciorile căzute

iarna mea a-mbătrânit.
Urât.
Şi-a tras riduri de ciori, disperată
Că zoaiele se petrec la canal.
Frunzele negre şi umflate,
Cadavre-aruncate-n rigolă,
Mizeria îşi urlă trufia din bălţi
Agătându-se de toc disperată.
Mi-a plăcut şi-mi place bătrâneţea
Dar numai cea senină şi-mpăcată.
Decât o bătrâneţe senilă,
‘ncrâncenată
Mai bine mă topesc,
nu aştept să fiu zloată.

http://www.youtube.com/watch?v=h32j42BdKaQ

lăsaţi-mi sufletul să se întoarc-acasă

s-a speriat zăpada în sângele-nchegat
şi oasele se-nalţă lumânare
în ace verzi mi-s ochii ţintuiţi
şi viaţa-n ele se-ofileşte. moare.
mi-s vorbele închise
iar celula
îşi nalţă monstruoasele tăceri
lăsaţi-mi rimele şi verbul
la vorbitor în palid ieri,
la vorbitor.
călăi cu dinţii năclăiţi de bale
smulgeaţi din carnea lor suflarea
şi-o aruncaţi pe străzi
la câini,
mâncare.
vi-s stârvurile îngheţate
cu-n zâmbet tâmp şi ochii goi
nici lupii ce-şi urlau ursirea
n-ar coborâ din depărtări
mi-e sania zdrobită-n patru vânturi
şi cânturile le-aţi vândut
într-un talcioc
tăcerea sfârâie în candela uitării
şi-n umbre, şiruri,
vin colindători…

joi, 24 decembrie 2009

când orele se caută

ceaţa se scurge printre gene
lăsând tăcerea să mă caute
după fiecare vers, după fiecare cuvînt
până când, răvăşită, lumina ţipă
azvârlindu-se înspre înalt.
ramurile mele
gem de atâta roşu
şi albul mă cuprinde înfrigurat
printre note.
mă-ntrebi cât o să mai curg
oglindindu-mi deşertăciunea
şi trecerea
dintr-o stare în alta
nu ştiu ce să-ţi spun aşa că tac
şi mă zbat
picior de pod prins între sloiuri
neputincios
ridic braţele, macarale uitate
între un timp şi un alt loc

pe sub note albe...

eram anesteziat
cu toate ideile scoase pe masă
cât au tăiat şi cât au lăsat nu mai ştiu
cert e că nu mă mai regăsesc,
pe oriunde m-aş uita
şi nu mai dau de mine,
iar saloanele
cad asemeni ţurţurilor
pe uşile deschise.
liniştea creşte în jur
şi nimeni nu ştie nimic.
în ultimă instanţă, îmi strâng toate ideile
arunc o ultimă privire în jur
şi ies.
am încuiat ultimul vers
şi-am aruncat rima peste umar
în coada titlului.
acum pot să plec
aşa cum ultimul tren
se pierde-n noapte
luând cu el toate tăcerile
speriate de atâta singuratate
uitând undeva, cândva,
felinarele amorţite
în noaptea ce-şi ridică
mirosurile aşteptării
şi pustiirea.

Fie-vă vouă toată neliniştea
şi toată speranţa
că nerăbdătoare-aţi fost să scăpaţi
de trufia şi umilinţa mea,
aveţi toată libertatea
ce-aţi visat-o,
bucuraţi-vă.
poate ne vom revedea
atunci când urmele din zaţ
vor căuta unde să-şi facă tabăra.
regasindu-mă
voi putea să mă împac cu mine însumi
şi cu voi.

vineri, 18 decembrie 2009

poveste

au năvălit nevorbele
aburindu-ne buzele
cu taina privirilor
şi te-am cunoscut
şi m-am cunoscut
aşa cum nu mă cunoscusem
şi m-ai cunoscut
şi te-ai cunoscut
aşa cum nu te cunoscuseşi
sorbindu-mă
sorbindu-te
strecurându-ne
printre degete.

miercuri, 16 decembrie 2009

invitaţie la dans

cuvintele mele dansează
inventând mişcarea versului
stângace dar totuşi vie
şi vraja ce se naşte
petrece asemeni focului
ce se mistuie dezlănţuindu-şi flacăra

fericit cel ce-şi dansează cuvintele
şi chiar dacă mai greşeşte un pas
creează mişcarea
căci dansul frumos
se naşte din pasiune şi trăire
nu doar din scheme.

ce vede ochiul celui ce sub ape moare?

trăiam cu gustul veşniciei
cum lacrima dizolvă sarea
am fost! şi-ncerc melancolia
petalelor ce se-ofilesc în zori


o viaţă ţie-odată mie
o carte pentru mâna moartă
să joci în doi eternitatea
uitând că liniştea e artă


o parte şi un vis din mine
m-or vieţui cuprins în ele
îmi iau cuvintele şi-o moarte
şi-oi pribegi tăcând la stele

blestem...

purta-voi semnul fiarei
închis în coastă grea
şi-o mantie de gheaţă
e răsuflarea mea…

frica ucide mintea
suferinţă
arsură peste-arsură-i moartea
taci!
nefiinţă…
pielea trosneşte, carnea se desprinde
ţipătul e ca ceaţa ce se-ntinde
lăptos, vâscos
mort înainte de-a se-ascunde
în fibra morţii care mă pătrunde
nisip cernut, clepsidră
ştiu!
şi în plămadă-s puse ură şi iubire
amestec pentru suferinţa-n devenire
frica trăieşte, e închisă-adânc în mine
lumină mă pătrunde şi mi-e bine
sunt parte şi întreg cu tine

umbră…

ca un cuvânt…omul…

cuvântul ce ascunde alt cuvânt şi-n el un alt cuvânt îşi face drum
e lumea ce-n descântece se trece şi-n taine vânturate-n vânt
vorbind legendă, căutăm răspunsuri, cuvântul sacru
un făuritor.
păstrat în teacă-n cerul gurii, puterea colţilor ascunde
topind saliva în otravă, îşi cere preţ de sânge viu
iar lucrurile îşi urmează cursul, nimic nu poate fi grăbit
şi-o ştiu.
am învăţat cum să învăţ să cern păstrând scheletul
coloane stranii ce-i susţin ecoul în ascensiune
vocale ce se-ntorc de nicăieri şi îmi arată
vârful
respiram cu nesaţ timpul răscolit de curgerea clepsidrei
şi dansam călcând tăişul cuvintelor scoase din teacă
la adăpostul libertăţii de mişcare
cu frenezie.
şi-am fost străin în multe limbi străine
închis în mine ca stiletu-n teacă
câştigându-mi dreptul
de-a mă-arăta.

Incertitudine

Sunt unic Doamnă.
La fel cum fiecare-i unic pe Pământ,
În felul meu mă port ca simplu muritor,
Urmând îndemnul de-a fi Dumnezeu!
Aşa crezi tu, îmi spuse Şarpele,
Din umbră sâsâindu-mi îndoiala-n suflet.
Chiar crezi că nimeni n-a mai fost
Urcat pe cruce fără rost
Sau că nu va mai fi?
Nu cred. Eu ştiu că nimeni n-a mai fost
Şi nu va fi să-mi semene de fel.
Chiar dacă uneori simt că-n adânc
Văd umbre care-au fost sau ce vor fi.
Sunt unic Doamnă,
Şi ca moarte-mi aparţii.
Te-aş întreba câţi oare-au frământat
Şi lutul inimii în Graalul primitor l-au transformat?
Cât să cuprindă împlinirea şi neîmplinirea ,
Potire ce ne limitează şi ne dau menirea?

În dorul lelii

Mă dusei la taica Soare
De-a buşilea pe cărare
Mă dusei la maica Lună
Târâş printr-o văgăună.
Mă dusei la sora Stea
Legănat de-o viorea.
Unchiul Vânt pleca de-acasă
Pe când călăream o coasă.
Când să plec la tuşa Ceaţă
Mă cam estompai la faţă.
Doar Pământul mă mai ţine
Nu-i e ruşine cu mine,
M-ar ascunde în adânc
Să nu beau, să nu mănânc
Să nu sperii cu-al meu cânt.
M-ar ascunde-n iarba deasă
Bine că lumii nu-i pasă
M-ar ascunde dar nu poate
Că mi-s visele-nsemnate,
M-ar ascunde dar el ştie
Că-s mort după-o poezie
La beţie.

Pogoară-mă

Creşteţi şi vă înmulţiţi
Era strigătul din urmă
Dinspre beznă spre lumină
Moarte ce vieţii se-nclină.

Te-ai dat plecat lumii ca om
Ne-ai cercetat şi ascultat
Chiar de ai blestemat un pom
Ca apă vie ni te-ai dat.

Pe timpuri, când ne judecau
Doar aparenţele contau
Şi zdreanţ-am fost şi fără rost
Iubirii i-am dat adăpost

Sufletu-i taler şi e greu
Căci minţii s-a plecat mereu
Expert în bine şi în rău
Acesta poate-i rolul meu

Fără să văd ceva,
Fără să fac ceva
Fără să fiu ceva.

Depresie

(Moartea ca ultimă soluţie de supravieţuire)

Bat clopotele îngropate-n suflet
Şi sunetele surpă teama de-a pleca
Mi-e moartea mai aproape ca oricând
Şi ştiu c-am să rănesc plecând,
Dar nici nu mai pot sta în calea ta.
Ia-ţi zborul pasăre măiastră
Şi lasă-mă cu rugul şi cenuşa-i rece
Până şi florile mor iarna în grădină
Când cerul gri respiră, lumina se petrece.
E timp să mor ca verbul să îmi tacă
Lumina-n întuneric norocul să-şi petreacă
S-or duce toate clopotele să-şi adoarmă
Şi visele-n iubire să îşi cearnă.

Stai aproape de mine
Dar nu-mi da ultima suflare
Îndură-te şi lasă-mă să plec
Căci doar murind
Pot să-ţi răscumpăr viaţa.

Şi am fost…

Spune-mi ce-ţi doreşti când o să fii mare?
Îmi doresc să fiu…câine.
De ce?
Pentru că este singurul
Care iubeşte. Copii sau oamenii, fără să aleagă.
Da. Dar câinele muşcă. Şi atacă în haită,
Din păcate aşa este, dar el
Ajunge să se înhaite numai când este alungat
Şi ajunge să muşte doar cănd este bătut.
O coajă, o privire, o mângâiere
Mi-ar fi de-ajuns,
Pentru ca, recunoscător, să-ţi ling mâna.
Deci tu vrei să fii câine?
Da Doamne.
Pentru că vreau să alung răutatea.
Şi cum crezi că te vei descurca cu haita?
Prin moarte, o voi învăţa
Că moartea e mai bună şi mai darnică.
Bine Fiul meu. Du-te-n lume.
Şi-ncearcă să o schimbi.
Dar să nu uiţi că schimbarea ei
Poate însemna moartea ta.
Iar haita nu va pregeta să se înfrupte
Din trupul şi sângele tău.
Da Tată. Fie mie toate acestea
Căci numai iubirea
E flacăra ce poate birui întunericul.
Facă-se voia Ta, Fiule!

Omul jumătate, viaţă jumătate

În fiecare zi ieşeam la cules.
De bani
Şi-mi lăsam viaţa închisă-n casă.
Noaptea mă întorceam la ea
Ascunzându-mi singurătatea
În debara.
Banii se adunau, împrăştiindu-mi visele
Şi jumătăţi de viaţă, dispăreau luându-şi zilele.
Ridicam privirea şi oglinda-mi arăta
Doar ceea ce găsea: jumătatea.
Unde sunteţi zilele mele?
Îmi întrebam nopţile.
Unde te duci viaţă?
Chiar de te ştiu păcătoasă,
Unde-s toate orele mele?
Cu bune şi cu rele,
Cernute-n secunde,
Pierdute.
Imunde.

Azi îmi iau liber

Ignorând complet o idée,
las scaunul să ţipe inutil
Căci nimeni şi nimic nu mă obligă
un rând ideii să-nchin.

Sufletul meu, un oraş ocupat
de n-ar fi bazar, m-aş băga sub pat
Mă uit în jur, sunt în metrou
la dracu, constat că metroul sunt eu.

Asemeni lui Icar aştept aripi noi
cum oare să scap din mocirlă? Noroi.
Îmi trag un picior pe altu-l afund
noroiul produce, devine fecund.

Sedus sunt de viaţă, mă las violat
Sunt preot slujind, legumă în pat,
Mă văd Dumnezeu în strat vegetal
Din palmele luate-mi ridic piedestal.

Suntem miliarde, suntem chiar prea mulţi
frumoşi la frumoşi şi sluţii la sluţi
V-aş da de-aş putea a mea răsuflare
şi liber să-mi iau… să plec în uitare...

robotică

Intrăm în supermarket
Făcându-ne că alegem
Programarea subliminală.

Alergăm pe bandă rulantă
Şi pedalăm la infinit
Uitând că timpul se cere trăit.

Ne torturăm luând cina-n oraş
Doar ca să fim văzuţi cu-n ataş
Iar singurătatea urlă în noi.

Schimbăm haine, ciorapi şi maşini
Pentru că-n pielea noastră suntem străini
Şi-tunci ne urâm.

maşina de vortexuri

ceea ce Universul nu ştie
e că i-am ascuns o copie fidelă
una la scara redusă,
sub ţeastă,
şi sunt stăpânu-i absolut.
câteodată fulgerări din trecut
năvălesc ca o grindină sau mai bine zis, ca o ninsoare
culcată ca firul ierbii în bătaia vântului.
şi atunci nu mai am curajul să scot capul din prezentul ăsta mocirlos...
stau şi mă minunez de atâtea deja-vu-uri ce tropăie în jurul meu.
altădată simt că toată nebunia din jur se stinge asemeni furtunii
dusă. dusă departe într-un viitor peste care ştiu sigur că voi da odată.
găuri de vierme se sucesc şi se răsucesc săltându-mi ţeasta
între mai multe prezenturi, trecuturi şi nu ştiu câte trepte de viitor
în fiecare loc din spaţiu, inscripţionată în carnea informateriei
se află cate o imagine arsă a fiecărei maşinării ce-a trecut
într-un anumit arc de timp prin starea anostă
a prezentului trecut.
îmi dau seama că prezentul continuu
se cuibăreşte în mintea mea
înscriindu-mi imaginea
alături de sutele
şi miile
de miliarde
ce vor fi trecut
ce sunt
şi vor fi.
cândva, sunt sigur, această imagine infovirtuală
va intra în legatură cu toate celelalte
iar informaţia
va alerga despletită
regăsindu-se, regăsindu-mă
împletindu-ne într-o
neliniştită eternitate...

în colţuri…

noaptea s-a rănit la deget arătându-mi luna roşie
aşa cum şi eu pe timpuri îmi arătam noiţele
miroase a iarna în suflet,
aşa chinuită cum e
de tusea uscată
ce-mprăştie stelele-n cerul gurii
şi-o boare rece, uşor boreală
îi spuzeşte buzele
uscate.

tuşe de apă

plămânul mi se umple de pădure.
şi-n jur doar apă peste ape.
caut chemarea disperată
când ochiul meu se zbate a departe
pierdută în adânc, sub mine,
purtându-şi crucea şi uitarea
pădurea de catarge geme
şi-şi cerne-n taină-nstrăinarea.