We have time

 

 eu mint, tu minți, el minte, ea minte.

 dar e mult mai ușor de suportat o minciună cu picioare scurte și crăcănate

 decât adevărul, așa cum este el în realitate: murdar, cocoșat, bătut, alungat, huiduit

 cum numai aurolacii ce ies din canale mâzgălind luna cu jegul degetelor

 

 un pumn de pastile, un pahar cu apa și eternitatea îți vine în întâmpinare

 ca o pungă argintiu-strălucitoare

 cine intră în canale străbate tot labirintul minotaurului

 depănând firul imaginar care-l ține în viață

 

 the end. și pentru o clipă întunericul inundă sala rupând firul irealului

 aer. cine mi-a luat aerul? vreau aer. să fie lumină!

 și lumina se aprinde în sala tristă și goală

 chiar și cimitirul are mai multă lumină și culoare

 

 copilăria e tărâmul luminii și al poveștilor aducătoare de întuneric

 adolescența e timpul aleilor, a sărutului șoptit și a întunericului dorit

 maturitatea este un rest de care te bucuri între job, o coadă două și ceva treabă

 iar bătrânețea este perioada în care pui afișul „închis pentru inventar”

 

 timpul este un elastic pe care fiecare îl întinde atât cât poate

vitrina cu jucării

la noi în oraş a venit circul. clovni,dansatoare, îmblânzitori, jongleri, magicieni

totul era permis pentru o suma de doi lei. înfiorător de puţin. nu şi când îţi e foame

şi spectacolele aveau succes de public şi de casă. se putea mânca.

dar marea atracţie a circului era vitrina magicianului. intrai acolo şi publicul vedea tot

mai aleas ceea ce nu ai fi arătat nimănui, nici măcar celui mai bun prieten

cu atât mai puţin părinţilor morţi de spaimă să nu îi faci de ruşine

bineînţeles ca am intrat. ca un exhibiţionist. ca un fur de aplauze. dornic de vizibilitate

şi cuvintele mele se revărsau, fără noimă, fără cratimă, fără diacritice

doar ca să fie şi ele prezente, rânduri, rânduri

mâna mea ştergea vitrina de praf, salutând cei câţiva spectatori indecişi

buzele muşcau aerul cu voluptate bolnăvicioasă şi aerul se strecura şuierând astmatic

iar ochii, ochii cei fără cortină alunecau căutând puncte de sprijin

ce spectacol jenant mi-a spus ultimul indecis, la plecare

mai bine recitai ceva. orice. dar tu ai ales să taci. peşte scos din apele sale

deschideai gura doar ca să te afli în treabă şi să hăpăi tăcerile noastre

doi lei am dat... de doi lei m-am jucat... ăsta-i preţul meu...

o jucărie stricată... şi o vitrină goală acum

Viaţa la ţară

Era o vreme când copilăria se mânca cu lingura de lemn din străchini smălţuite

şi laptele prins avea gust de rai tremurând de nerăbdare

iar candela spunea Tatăl nostru împreună cu mătăniile noastre

fânul din pod te învelea în mireasmă de trecute veri ţesând firele de aur ale prezentului

şi felinarul te-îngâna dând pagină după pagină din carţile ce răsăreau la asfinţit

cuminţi ca nişte sfinţi, îngeri păzitori ai poeziei şi-ai depărtărilor

pârâul îşi întindea braţele firave rugându-ne să-l ajutăm să se ridice

şi punând piatră peste piatră ridicam zăgazuri astupînd trecerile cu lutul crud,

neştiitor în ale arsurilor. şi-atunci, plini de curaj dădeam peştilor lecţii de înot

fântânile vorbeau între ele trimiţându-şi veşti subpământene

şi apele aveau gust de poveste cu gheonoaie şi feţi frumoşi ce urcau de pe tărâmul celălalt

ca să ne cearnă serile ostenite şi căzute pe prag

unde esti copilărie...

Ultima noapte de dragoste...

 

 Urgia vine. nu întreabă, nu cere voie, nu bate la ușă. dă buzna

 bate, rupe, sfărâmă și lumea se întreabă, 

 dar nimeni nu mai are timp să caute răspunsuri

 

 dragostea e un cuvânt prea mare pentru omenire

 iar când vine un om purtându-și iubirea ca pe-o crucea mare și grea

 până și muntele Căpățânii spune că nu poate s-o ducă-n spate

 

 Doamne, dacă poți, îndepărtează cupa amărăciunii de buzele mele

 și chiar dacă spaimele mă cuprind facă-se voia ta

 și milă-mi-e de toată dragostea ce va rătăci prin lume căutându-mă

 

 vă vor bate. vă vor gaza. vor spune că v-ați pierdut mințile

 dar dragostea de pe buze nu vor putea s-o strivească cu bastoanele pline de ură

 și-acolo unde ei au scuipat, eu voi veni să-mi las buzele să șteargă rușinea

 

 și împreună vom porni războiul luminii și-al iubirii

 

uitarea

 

 a fost revoluția, știu că a fost un moment dureros, dar timpul estompează

 a fost apoi mineriada care a tocat ultimul fir al speranței

 și am continuat să trăiesc, glumind amnezic

 

 au venit copii cu bucuria și inerentele necazuri: febră, colici, iubiți

 dar am mers la școală, am făcut vaccinurile

 și am continuat să trăim, bucurându-ne de micile momente

 

 a venit toamna cu pecetea morții, cu galbenul de aur al lumânării

 cu tăcerile îndelungate, cu porți scârțiitoare și cu uitare

 și am continuat să trăim cu  speranța neuitării

 

 orice femeie strălucește după ce face dragoste. dar cred că e valabil și pentru...

 

Triptic

 

 peretele meu suferă. tot mijlocul e plin de icoane iar marginile-s goale

 și se uită cu reproș cerându-și dreptul la acoperire

 partea de jos, acolo unde tot omul se chircește doborât e acoperit 

 că e mai comod să nu vezi suferința, dai ignor și uitarea se așterne peste tot

 pe partea stângă am adus verdele clocotitor al clorofilei, să fie și viața de aici prezentă

 iar pe partea dreaptă rămâne să zidesc ispita... voi face loc luciului de oglindă

 ca să răsfrâng micimea și urâțenia ce mă însoțesc oriunde

 iar partea de sus, acolo unde peretele urcă pe tavanul boltit voi lăsa loc gol

 pentru că nimeni nu a reușit să ridice trepte la cer

 de ce totuși triptic?

 pentru că între suferință și izbăvire este închipuirea

 

tradarea... lacrimilor

sa nu ma-intrebi daca sunt ale ei sau ale lui

sa nu ma-intrebi daca am plans sau nu

si daca poti, mai bine sa nu cauti adevarul

am ras atat de mult incat am dat in plans

si amintirile-mi stergeam muiate-n lacrimi

dar ce conteaza... luna e prea plina ca sa vada

adevarul moare. ciudat. nimeni nu pare ca sa vada

ca lumea-i mai saraca si mai goala

aveam si noi un adevar. l-am ignorat si a murit

teoria liniilor paralele

dincolo de cuvinte e doar tacere si dincolo de ea sunt eu

am pornit la drum, vector, neimplicat, fara puncte de sprijin si fara o tinta

finalitatea este marea de liniste si lumina in care fiecare isi aduce obolul de energie pura

din care alte lumi si alte stele se vor naste

conform teoriei, doua  drepte paralele se întâlnesc la infinit

si convingerea mea era ca infinitul meu se suprapune peste infinitul tau

astfel incat noi sa ne putem intalni atunci cand va sosi momentul

tu erai punctul de emergenta stabil eu eram vectorul cuvant

si intre noi un intreg spatiu euclidian perfect pentru intersectii infinite

si cu toate acesteastapaneam deplasarea spre rosu...

și știu că voi primi o veste

 

 cuvintele se strâng la sfat să hotărască ce și cum să-înfățișeze

 iar vestea caută să mă ajungă...

 

 nu se publică. nu ai audiență. nu ești vandabil.

 am răsuflat ușurat. îmi era teamă că e Moartea-n telefon,

 cu toate că ne-înțelesesem să mai aștepte

 

 filele se usucă și cad... cuvintele plâng în streșini

 e toamnă... nu, nu a patriarhului

 e o toamnă banală și tristă ca multe altele

 

 copertele caietului, semnul de carte, creionul bont

 mașina de scris, noaptea, liniștea, somnul

 totul se prelinge în uitare. ar mai fi testamentul... dar cuvintele sunt prea obosite

 

 și dacă mâine va mai fi... poate mâine...

  

să nu uiți Darie!

 

 cât o să fim noi la biserică să dai de mâncare la vite, la orătănii și la porci

 să nu sufere în sfânta zi de duminică

 că ele n-au nici o vină, și-apoi cum or să arate la tăiere?

 

 poate vor veni oameni să te ispitească cu vorbe meșteșugite

 să nu-i asculți, să-ți înfunzi urechile cu lână și să-ți vezi de ale tale

 că noi ne vom gândi la tine ca să treci cu bine peste încercări

 

 și mai ales să nu te pierzi printre paginile cărților sau revistelor  

cuvintele sunt pline de poze ascunse și pozele se îmbracă în cuvinte frumoase

 dar nimic din ce-i al omului nu-i plăcut în fața cerului decât dacă lăcrimează

 

 și mai ales, să nu uiți să te culci. nu aprinde felinarul.  noi nu avem nevoie de lumină

 lumina atrage răul, și gândurile se strâng la lumină ca fluturii. noi am plecat. ai grijă de tine.

 și sunt cinci ani. poate că m-au părăsit. poate că nu-i meritam. sau poate că...

 

 așa se strâng apele... rânduri, rânduri, și urcă domol treptele cerului

Menaj a trois

de obicei evit sa folosesc cuvinte mari, dure,

dar asta nu inseamnă că ele nu există

pur şi simplu sunt momente când le ignor. dar nu şi azi

lucrurile cele mai interesante mi se întâmplă de obicei în pat

cumva între noapte şi zi, cumva între viaţă şi moarte

când am simţit că nu sunt singur. eram eu, nefiinţa şi fiinţarea

şi ambele, atât Moartea cât şi Viaţa căutau să-mi intre-n voie

ridicându-mă până la incanderscenţă şi deconectându-mă până la rapaos

jocul în sine e dureros pentru că pierzi controlul asupra lor

mai mult. vreau mai mult. ceream cu decenţă şi impertinenţă

balansând între o tăcere şi o vorbă de hulă

până când ceea ce trebuia să se înrâmple s-a întâmplat. dar am primit un răgaz.

şi-acum ştiu ce mă aşteaptă

lunga noapte fierbinte va fi preludiul

unei eternităţi reci, plină de uitare şi incredibil de rece

cuvintele nu ţin de cald... dar nici tăcerile

lampa fermecată și duhul memoriei

 

 să fie lumina! și atunci am văzut trupurile ostenite

 strălucind în roua bucuriei împărtășite

 și răsuflarea curgea alene

 și atunci am înțeles că este bine

 

 o clipă de singurătate! și orele plecau în pribegie

 convoi gârbovit, ducând puținul salvat

 și cerurile plângeau tăcut

 și m-am bucurat regăsindu-mă viu printre vii

 

 cântă! și frunzele țeseau vălul pe care stelele clipeau

 trilurile punctau diminețile senine

 iar adierile purtau notele până dincolo de noi

 dincolo de liniștea de început a ninsorilor toarse

 

 a fi și a avea, două puncte cardinale ce se supun

 marelui eu, steaua cardinală

 sub care carnea tremură de spaima uitării

 și amintirile se destrăma, ceață purtată dincolo de întuneric

gândeşte-te ce vrei şi învaţă să ceri

iniţial aveam totul clar în minte, asemeni chelarului

dar încet-încet am început să pierd cheile

şi am ajuns în faţa uşii fără să mai ştiu de ce. şi mai ştiu

că nimeni nu-mi poate spune dacă am pierdut sau nu.

eu trebuie să aleg...

nu loviți! nu ne loviți! protestăm pașnic! si apoi...

se face întuneric. ceva nu merge. cineva e greşit

ori viaţa asta a încurcat rolele, ori scenariul are goluri.

dresură de vise cu ochii crăpaţi

au fost gânduri aşternute printre rânduri

dar cine s-ar fi gândit, cine ar fi crezut că visele mor

de bătrâneţe, de epuizare, de atâta aşteptare

ce pot alege oare?

am visat pace socială... eşti banal omule

scapă de limba aia de lemn, scuipă aşchiile în foc

şi lasă pacea socială şi dreptatea şi iubirea

aceste lucruri nu sunt făcute pentru pământ

aici suntem într-un centru de reeducare.

calm down.

eu am răbdare

 

 moartea știe și m-așteaptă și nu vrea să încurce lupta dreaptă

 la dreapta și la stânga cuvintele se-așează

 și-n sinea mea le adresez îndemn care îmbărbătează

 

 linia vieții, un surâs, renaștere în tăcere

 pentru cei mai mulți linia vieții este continuu ascendentă

 indiferent dacă urci un munte, o zi, o idee

 pentru ceilalți, linia vieții este o șerpuire continuă

 meandre pline de osteneală prematură

 stagnarea se îmbrăca în surâs, ascendența naște surâs

 și liniștea își poartă singură de grijă adunând vreascuri cuvinte

 pentru rugul de ofrandă, cuib al renașterii din cenușă

 

 cuvintele pornesc. tropot, spaimă, cavalcadă năucitoare

 pe câmpul de luptă spaimele își dau duhul

 și da. am învins și de data aceasta. acum poate să se aștearnă iar uitarea

 

Din taina funigeilor topiți în noapte

 

 Nu. Cuvintele nu mai contează. Așa că poți să spui orice. Nu mă rănești

 Uitare.

 Nu poți spune așa ceva. E inuman. E răutăcios

 Ignorare

 Tu? Tu să mă ignori? Cu ce drept? Cine îți dă voie?

 Abandon

 Eu nu am fost abandonat așa că nu-ți permit. Și nici nu am abandonat

 Luptă

 Știi bine că eu nu lupt. Îmi repugnă. Sunt pacifist convins

 Singurătate

 Eu nu sunt singur. Sunt înconjurat de cuvinte. Ele știu să aline, să vindece

 Ele mă încurajează și mă ajută 

 Cuvintele pot fi la fel de goale ca și sufletele

 Nu. Cuvintele mele nu sunt goale. Zemuiesc, pulsează

 Și armură e tot un cuvânt... gol, ruginit

 Adio

 Nu poți să pleci. Nu ți-am dat voie. Unde dispari?

 Cum? Zâna Funigeilor? Tu ?

de unde izvoraste dragostea?

iubeste-mi cuvintele caci ele imi imbraca trupul si tacerile

iubeste-mi tacerile caci ele ma spala de toate vrutele si nevrutele

iubeste-mi trupul caci din el izvorasc bucuriile si cuvintele

iubeste-ma si vei inflori intrebandu-te unde sunt

dincolo de cuvinte sunt eu curcubeul

si dincolo de mine sunt toate tacerile si uitarile

dar lumina? vei intreba cautandu-ma sub mantia neagra

acolo unde noaptea se strange iernand

daca mi-ai da coaja la o parte

ai gasi ceea ce nimeni nu a vazut, miezul negru pulsand spasmodic

vei dori sa gusti nefiinta ce se zbate dar stii bine

ca nimeni nu a mai apucat sa spuna gustul

cotidian

 

 serata s-a terminat. e timpul să mergi acasă

 și mai aveam atâtea de spus

 convins că rădăcinile mor fără mine

 iar drumul meu urma doar poteca lunii

 aceeași, de mii de ani ce când luna e la apogeu

 

 Bono a mers la Elisee să se întâlnească cu Macron

 problemele ONG-ului erau mai importante decât problemele mele

 și ascultam radioul în timp ce așteptam la semafor

 dar se pare că străzile preferă sensurile giratorii

 căci depinzi doar de circulație nu de semafor

 

 Denzel Washington urmărește scenariul filmului

 eu am o problemă cu înghețata de ciocolată

 și seara se strânge sugrumând amintirea 

cu toate că aveam atâtea der spus

 dar poate că va mai fi o zi, încă una

Ce mult te-am iubit

 

 Din adâncul copilăriei te zăream departe,

 erai frumoasă, misterioasă și incredibil de... gustoasă

 te vedeam, te visam și știam că ne vom întâlni cândva

 

 Îți simt parfumul purtat de lumina lumânărilor

 îți zăresc umbra sprijinită de pleoapele strânse

 și știu că da, dar nu știu când și mă bucur, respir

 

 Acum te apropii fără nici o reținere

 suntem predestinați precum foamea și mâncarea

 suntem hărăziți precum trupul cu răsuflarea

 

 dacă atunci erai vie, erai frumoasă și apetisantă

 astăzi văd ceea ce mulți au văzut cu mult înaintea mea

 nimicul învăluit în straie cernite

 

 și de acolo, din adâncuri, doi ochi de foc ca o tăcere

cândva, o margine îndepărtată

  

 da. eu am auzit ursitorile țesând în cuvinte pierdute ceea ce numai ele știau să facă

 și chiar dacă am uitat mare parte, știu că nu eram sortit să fiu buricul pământului

 acela fusese destinat altuia mai norocos, fiul preaiubit al Parcelor

 iar mie, drumul, sortit mi-a fost să-l calc și să-mi iau urmele să nu se știe

 zigzaguri, arabescuri, cercuri și uitări, aproape și departe, aici și dincolo de zări

 poate că totuși umbra mea, nelestata, se va ridica dincolo de eul anchilozat

 depășind tărâmul spaimelor, trecând de cealaltă parte a fricii

 pentru că libertatea nu se rezumă nici la formă și nici la fond

 ea este o rețea de trăiri ce unesc centrul și marginile într-un tot uniform

amintiri din copilărie

 

 multe fotografii capătă o tentă gri pearl ori sepia sau se estompează

 dar amintirile mele sunt gri mucegai ca și cozile de noapte

 vara dormind pe o ladă de lemn, iarna suflând în mănuși și-așteptând să vină

 

 dar și strada era plină noi, de leapșa, fotbal, tenis cu piciorul, de-a ascunsa

 și țară, țară vrem ostași... abia mai tarziu am văzut ce înseamnă  armata și frigul

 dar aceea deja nu mai e copilărie și totuși, conserva chinezească de carne de porc era bună

 

 copilăria însemna și matineu la cinema când aveai de ales între a citi o carte și a o vedeam pe ecran

 dar cât de dulci erau degetele când dădeam foaie după foaie până târziu în noapte sub pătură

 și străzile pavate cu piatră cubică de granit strigau a singurătate și bordurile de bazalt răspundeau

 

 dar cel mai frumos era iarna când mergeam la colindat numărând din doi în doi

 covrigii, nucile, merele și mărunțișul păstrat în buzunar până la o nouă expropriere

 mărunțind zăpada ce murea frumoasă și albă pentru ca noaptea să-și oglindească gerurile

 

 a fost odată ca-n povești a fost ca niciodată, o noapte cu brad arzând, 

 cenușă îmbrăcată-n ciocolată... toată.